N-ați ghicit, întrebarea din titlu nu este retorică, nici vreun artificiu gazetăresc. Dar pentru a putea răspunde voi porni de la o altă întrebare care stăruie de cel puțin două veacuri pe buzele tuturor istoricilor, teologilor, cercetătorilor, este rostită cu obidă de majoritatea românilor: de ce nu există o mănăstire românească la Sfântul Munte Athos?
Importanți cercetători români și străini, majoritatea teologi, au studiat influența pe care a avut-o Sfântul Munte Athos asupra diverselor biserici ortodoxe, asupra culturii țărilor majoritar ortodoxe. În privința influenței asupra Țărilor Române am recitit de curând două studii semnate de Pr. Prof. Teodor Bodogae și de Prof. Alexandru Elian.
Astfel, Pr. Prof. Teodor Bodogae a scris un studiu intitulat “Înrâurirea Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe”(vezi revista “Ortodoxia”, nr. 2/1953) în care s-a ocupat cu multă acribie de georgieni, bulgari, sârbi, ruși și, bineînțeles, de români. Teologul român constată cu această ocazie că și Țările Române au fost profund influențate de spiritualitatea iradiantă a Sfântului Munte. Încă din veacurile XI și XII există mărturii că sute de familii de vlahi au ajuns în Athos. Cele mai importante mărturii sunt cele determinate de donațiile voievozilor români, care au susținut efectiv viața monahală athonită timp de câteva veacuri.
Profesorul și teologul Teodor Bodogae demonstrează că, sub înrâurirea monahului Hariton, domnitorii Vlaicu Vodă și Nicolae Al. Basarab au devenit ctitori ai Mănăstirii Cutlumuș. De altfel, “această mănăstire a fost numită vreme de 500 de ani chiar în documente «Lavra cea mare a Țării Românești». Iar ajutorul abia începuse, căci «după ce dispăruseră ajutoarele bizantine, bulgare și sârbești, iar rușii nu se eliberaseră încă de sub jugul tătărăsc, românii vor lua moștenirea patronajului acestor popoare și vor susține, cu o credință inegalabilă, toate marile mănăstiri din Athos, fie prin danii bănești, clădiri ori reparații de tot felul, fie prin acordări sau închinări de mănăstiri și moșii la noi în Principate, ca sucursale pentru întreținerea lăcașurilor aghiorite»”.
Replica acestor acte de credință ale românilor nu a întârziat să apară. Domnitorul Neagoe Basarab a invitat în 15 august 1517, cu ocazia sfințirii Mănăstirii Curtea de Argeș, toți stareții Sfântului Munte ! Aceștia au răspuns spectaculos, însoțindu-l la această sărbătoare pe Patriarhul Constantinopolului Teolept (Teolipt), alături de alți ierarhi și călugări. Iată de ce voievodul român a fost numit de cronicarul Gavriil Protul “ctitor a toată Sfetagora” – altfel spus datorită bogatelor sale donații, în vremea lui Neagoe Basarab au fost făcute reparații la toate mănăstirile Sfântului Munte…
Majoritatea voievozilor români au continuat să susțină financiar Sf. Munte, iar dialogul duhovnicesc și cultural circula înfloritor de ambele părți. Numeroși călugări soseau în Țările Române, aducând de la Sfântul Munte învățătură duhovnicească, dar și manuscrise, icoane, moaște. Prezența marelui stareț Paisie Velicicovski și instalarea sa la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Mănăstirea Neamț, au determinat o adâncire a dialogului duhovnicesc și cultural. Astfel, Pr. Prof. Bodogae arată că în vremea lui Paisie “legătura sufletească între românii dornici după o viață mai duhovnicească și Athosul râvnit de toți se cimentează atât de adânc, încât mulți moldoveni și ardeleni se duc și întemeiază în Sfântul Munte, după multe greutăți din partea grecilor, cele două schituri: Lacu (1772) și Prodromu (1852). Vechea Lavră românească Cutlumuș a fost smulsă din mâna românilor, care rămân astfel singurul popor ortodox fără mănăstire proprie la Athos, căci cele două schituri sunt numai filiale ale mănăstirilor grecești”. Iar cuvintele teologului român continuă cu asprime, fapt pentru care nu le mai reproducem amintindu-ne de anul în care au fost scrise (1953). Cu toate acestea, problema stăruie pe buzele tururora. Chiar așa, de ce rușii, bulgarii, sârbii au mănăstiri în Athos și tocmai românii nu??
Un alt cercetător de rar calibru și rafinament intelectual, Prof. Alexandru Elian, și-a pus aceeași problemă legată de influența Muntelui Athos asupra ortodoxiei românești: “Neagoe a făcut pentru Cutlumuș ceea ce, cu câteva decenii înainte Ștefan cel Mare făcuse pentru Zografu – și această mănăstire într-un anume sens, un fel de «Mare Lavră», de data aceasta a Moldovei. În realitate, și o mănăstire, și alta, două centre de viață și de cultură slavonă. A însemnat mai mult pentru români Cutlumușul în veacul al XIV-lea? Într-o anumită măsură, da. Cunoaștem astăzi, mai ales după publicarea arhivei acestei mănăstiri aghiorite, toate demersurile întreprinse de marele egumen al Cutlumușului, Hariton, pentru a căpăta ajutoare din partea lui Vladislav I voievodul român. Hariton, care în 1372 ajunge unul din mitropoliții Ungrovlahiei, rămânând în continuare egumen al locașului athonit, a întreprins nu mai puțin de 7 călătorii în Țara Românească și a fost obligat să facă unele concesii lui Vladislav-Vlaicu în schimbul ajutoarelor primite de la voievod. Vladislav va avea dreptul să se numească «proprietar și ctitor» al Cutlumușului” (vezi revista “Studii teologice”, anul XIX, 1967).
Aceasta a determinat o adâncire a relațiilor românilor cu Muntele Athos, iar pentru locuitorii Țărilor Române o însușire a ritmurilor și a învățăturii athonite. Dar profesorul Elian subliniază că încă din vremea lui Vladislav convenția cu monahii greci era ca aceștia să primească în continuare “cinste și ascultare” din partea românilor…
Peste ani, în 1803 egumenul Teodorit al mănăstirii Esfigmenu, după ce a constatat situația financiară dezastruoasă în care se afla sfântul lăcaș, trimite o scrisoare surprinzătoare Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi. Acesta face o serie de propuneri și angajamente în urma cărora mănăstirea ar fi urmat să ajungă sub administrație moldovenească. De-a dreptul straniu, Mitropolitul Veniamin Costachi nu consimte, ci ajută mănăstirea athonită dezinteresat, prin închinarea Floreștilor și a altor metocuri…
Mai apoi înălțarea Schitului Prodromu a însemnat încă un prilej ratat – căci în 1856 “s-a putut obține ca pecetea schitului să poarte o inscripție cu litere românești”, arată marele bizantinolog. Iată și concluziile profesorului Alexandru Elian: “Vocația de universalitate în dreapta credință pe care Athosul și-o poate revendica de la întemeiere nu se poate realiza decât în măsura în care caracterul panortodox al Sfântului Munte este păstrat. Întreținerea – și poate promovarea – unei spiritualități purtând pecetea caracterelor proprii fiecărui popor ortodox și exprimată în limba lui proprie este garanția unității în diversitate proprie oricărei creații viabile și armonioase. Arhimandritul Teodorit și-a dat seama cu mai bine de un veac și jumătate în urmă cât de îndreptățiți erau românii să-și dezvolte nestingheriți – într-unul din cele 20 de locașuri athonite consacrate de tradiție – o viață monastică proprie, legată de o întrerupere a acestor legături care ar duce nu numai la ofilirea acestei spiritualități înseși, dar până la sfârșit la degradarea înaltei originalități a vieții aghioritice în întregul ei.”
Fără îndoială că răspunsul la delicata problemă nu poate fi dat aici, pe grabă. Ar mai trebui panoramată amănunțit întreaga situația geopolitică în care cutremurul legat de secularizarea averilor athonite – ale cărui replici se mai resimt și astăzi, pe alocuri, chiar neașteptat de puternic -, este doar unul din vectorii importanți. Ne amintim și de afirmația marelui duhovnic Petroniu Tănase recent plecat la Cer, înțelept și prețuit stareț al schitului românesc Prodromu: “Sihaștrii din Carpați mergeau la Athos, fiindcă găseau acolo condiții de viață sihăstrească deplină. De aceea nu și-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întâmplat să se stabilească în mănăstiri de obște, au trăit împreună cu ceilalți frați: la Cutlumuș, la Zografu, la Esfigmenu; dar, în general, au trăit viață sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, când apar statele naționale, s-au gândit și monahii români aghioriți să aibă un lăcaș al lor, și au întemeiat Schitul Prodromu.
…Tocmai în afirmațiile de mai sus s-ar putea să existe cheia unui răspuns. Românii și-au asumat cu asprime și gravitate căutarea mistică. Astfel încât proprietățile lumești – măcar în cazul celor care îl căutau pe Hristos tocmai la Sfântul Munte erau de prisos.
NB: Asta nu înseamnă că din motive mai degrabă (prea) terestre nu ar fi fost avantajați să aibă o mănăstire a lor acolo – ceea ce ar fi ajutat condiției monahilor români. În plus ar fi fost și un centru de coagulare, de recuperare culturală, căci, Slavă Domnului urmele românilor există, din belșug, peste tot în Muntele Athos.
…Arhimandritul Hrisostom Apostolache este starețul cu cea mai îndelungă experiență duhovnicească, dar și administrativă care a păstorit Mănăstirea Bucium din Iași. Acesta s-a născut în apropiere, în comuna Probota (județul Iași) în anul 1884. Ca anecdotă, trebuie spus că numele de familie din actul de naștere al Părintelui Hrisostom era acela de Postolache. Fiind în armată, superiorii i-au spus însă Apostolache întrucât… erau prea mulți soldați cu numele de Postolache. Această schimbare a fost consemnată inclusiv în livretul militar (își amintește părintele)! De aceea Pr. Hrisostom a preferat să fie înregistrat și ulterior cu acest pseudonim. A ajuns pe Sfântul Munte în 1908 și a ucenicit la schitul românesc Prodromu, unde a și fost tuns în monahism de arhimandritul Antipa Dinescu, pe atunci egumen. Mai târziu va deveni el însuși stareț la Prodromu între anii 1919 și 1921. Începând din anul 1937, Părintele Hrisostom este numit stareț al Schitului Bucium din Iași (fost metoc al schitului Prodromu), unde va păstori 42 de ani.
Citind puținele documente și scrieri rămase de la Pr. Hrisostom am înțeles de curând cum au stat românii în afara istoriei. În ultimul său an de viață (1979) Pr. Hrisostom Apostolache a fost întrebat dacă a intenționat să se întoarcă la Muntele Athos în cele peste cinci decenii de când îl părăsise. Nu, nu se gândise la asta a afirmat el. Și răspunsul părintelui a continuat precum o tonică ploaie de primăvară: “Sfântul Munte este acolo unde faci voia lui Dumnezeu”…