Subiectele grave, împovărătoare, generatoare de dezbateri și insomnii pentru oamenii din cultură au lăsat locul celor mai senine. Și e și normal: suntem în august, soarele arde puternic, orașele se golesc, pe străzi, în instituții sau grădini rămânând doar muritorii de rând. Briza mării îți trece pe la urechi, foșnetul brazilor te mângâie repetat, Mediterana sau Atlanticul te răcoresc ca jacuzzi-ul personal. În imaginație, desigur. Așadar, “Unde și cum vă petreceți vacanța?” i-au întrebat două reviste pe scriitorii noștri. Am răspuns și eu uneia dintre ele, dar pentru că nu am fost foarte mulțumit de întrebare, mi-am pus singur o alta: “Unde nu o să-mi petrec niciodată vacanța?”
Și-așa am început eu să visez la multele locuri în care nu îmi
voi petrece niciodată o vacanță de scriitor. Primul care mi-a venit
în cap a fost Tanzania (foto 1). Nici nu știu dacă țara asta se mai
cheamă așa, dar pentru mine sună ca în poveștile copilăriei, cu
colibe, maimuțe, o mulțime de banane și nesfârșite aventuri.
Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o să
ajung niciodată. Ci pentru fascinația cu care îl ascultam cu gura
larg căscată (și de mirare, dar și pentru că eram la dentist) pe
doctorul meu care îmi spunea “în concediu, mă duc în Tanzania
pentru scufundări” și, în locul transpirației care altfel m-ar fi
inundat numai ascultând nenorocita aia de freză, simțeam pe trup
apele de cleștar ale Atlanticului. Nici nu știți ce reconfortant e
să stai pe scaunul dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarul
anesteziat, și în pauzele dintre două “clătiți, scuipați” doctorul
să vă povestească minunatele aventuri ale scufundărilor, ale
pescuitului sau vânătorii subacvatice. Iar mie îmi sunau în cap
versișoarele cântecelului pe care îl cântam și eu, cu focul
copilului care n-are pic de voce: “În Tanzania se zice/ Că trăia un
trib ferice/ Iară șefu’acelui trib/ Era însuși Tibotib”. Ce se mai
întâmpla cu tribul ferice și șeful lui zău că nu îmi mai amintesc,
dar uite-așa poți păstra o nostalgie a ceva ce n-ai văzut și nici
nu o să vezi vreodată, dar care ți se ivește în viață pe
neașteptate după o cruntă durere de măsele!
Valea Loarei! Ei, cu Valea Loarei e o poveste teribilă: o știu pe
dinafară. Am predat elevilor mei de atâtea ori Castelele din
Franța, încât mi s-a acrit de ele. Nu mai au niciun farmec. Mai
ales că, după ce am reușit să scap din învățământ (fusesem trimis
într-un sat “dracului pomană”, vorba lui Creangă, după absolvire să
îmi plătesc datoria pe care o aveam față de statul ce mă ținuse în
facultate printr-un stagiu obligatoriu în producție), cum auzeam de
Franța cum îmi apărea în față chipul luminos de atâta luciu
tuciuriu al elevului meu de 16 ani din clasa a VI-a, Lilă, care la
fiecare oră mă întreba: “Don profesor, don profesor, cum se zice
garoi în franceză?!” Degeaba i-am zis eu de corb, de cioară! Știa
foarte bine ce vrea: “Garoi, don profesor, cioară e altceva!”
Nici în Thailanda nu o să merg. În primul rân, pentru că toată
lumea se duce acolo. Apoi, pentru că am văzut prin filme (inclusiv
în alea de la televizor cu “destinații exotice”) că e înghesuială,
prea mulți oameni pe străzi și prin suk-uri. Și multe fructe, or
eu, cu colita mea, am restricții la prea multe fructe. Mai ales
exotice! Însă nu ăsta-i motivul principal. Motivul principal e că
după ce o jună (pe atunci, acum s-a mai copt și ea) prozatoare a
prestat prin Thailanda și a povestit tot ceea ce a prestat (nu
vorbesc de droguri sau de sex, ci de un apocaliptic sex cu un câine
– nedrogat, săracu’, excitat însă, de parcă ar fi fost, de când a
văzut-o – pe care l-a încercat acolo, eu n-aș mai avea ce povesti.
M-am gândit la ceva cu elefanți, dar am văzut într-un film porno că
s-a folosit trompa unui elefant foarte viu pe post de jucărie
sexuală, așa că fantezia mea nu a reușit să mai inventeze ceva care
să mă ducă în așa de departe și ciudată țară.
Mi s-a luat și de Tahiti (foto 2). Mai întâi și întâi este că tu,
scriitor român, nu o să poți concura niciodată cu amintirea,
prezența chiar vie a lui Gauguin în puzderia aia de insule. Acolo,
fiecare localnic are o poveste cu Gauguin, dacă nu cumva e unul
de-al lui Gauguin. Plus că ai trăi acolo parcă într-un muzeu numai
cu picturi de Gauguin. De la un român înrolat în Legiunea Străină –
român cu care am stat mult de vorbă și i-am scris povestea vieții
de legionar – însă am aflat și alte nu tocmai frumoase obieciuri pe
care le au ăia de-acolo. Unul ar fi că străinii sunt văzuți ca
niște semizei și sunt tare bine primiți. Ospitalitatea lor întrece
buna purtare când te cam obligă să le onorezi casa culcându-te cu
nevasta gazdei tale. Or, alea tinere și frumoase din Tahiti nu sunt
măritate, iar celelalte, în opoziție cu ele, sunt! Plus că mi-e
teamă să nu rămân cu obiceiul ăsta când mă întorc în Europa și să
dau dracului de vreo belea!
Acum, vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră: aș trece și peste
toate inconvenientele locurilor, tradițiilor, pericolelor depre
care v-am zis și m-aș duce până la urmă într-o vacanță pe-acolo.
Dar, oameni buni, n-am bani! Nu sunt nici vedetă de televiziune, nu
fac emisiuni la… (mai bine nu spun unde se plătește cel mai
bine), tata (Dumnezeu să-l ierte!) nu a avut firmă de salubritate,
iar eu nu am câștigat la Loto ca Ogică. Din banii pe care îi iau ca
scriitor abia îmi pot plăti facturile lunare și pot bea o bere la o
tersasă, doar săptămânal! Dar vă imaginați ce frumoase vacanțe
petrecem noi, scriitorii, pentru că știm să visăm și avem argumente
pentru sărăcia noastră?!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de
Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.