Unde sunt negustorii de altadata?

Romania s-a umplut de dughene. Daca le raportam la numarul locuitorilor, inca sunt putine. Daca avem insa in vedere ca mai toate vand cam aceleasi marfuri (bauturi <fine>, multe contrafacute, tigari, napolitane, bulion in sticle sofisticate si cu etichete exotice, pasta de hrean in tuburi de aluminiu, cafea expirata etc.,etc.) concluzia este cat se poate de limpede: sunt multe. Sunt chiar foarte multe. Negustorasi de mana a treia <oficiaza> in incaperi stramte, pline de marfuri prea putin cautate (cele amintite) si, din aceasta cauza, cu o clientela restransa.
Inainte de Pasti, in plina febra a cumparaturilor, dughenele au schimbat etichetele. Au urcat brusc preturile, dupa modelul pietelor agroalimentare. Daca in piete artificiul a mers, fiindca putini si-au refuzat mielul, stufatul si branza proaspata, dughenele au cazut in capcana. Preturile umflate au rarit si mai mult cumparatorii. Romanii au avut o solutie: marile lanturi de magazine. De-aici si-au facut cele mai multe cumparaturi pentru masa de Pasti, de-aici si-au procurat cadourile.
De cativa ani, marile lanturi de magazine, multe de import, au inviorat comertul. Ele au un dublu anantaj: aduc marfuri mai bune si tin in frau preturile, contribuind la consolidarea dezinflatiei. In aparenta, aceste mari magazine de import ne dau iluzia ca ne apropiem de Occident. In realitate, de la calitatea servirii la calitatea marfurilor, diferenta e enorma.
Ceva mai apropiate de comertul occidental sunt buticurile. Tot de import, in majoritate, te atrag cu lumini odihnitoare, culori placute, marfuri de bun gust si… cifre piperate. Sunt magazine pentru cei care se uita la firma fabricantului si nu la pret.
Exceptiile intaresc regula: ducem lipsa de buni negustori. Prin urmare, nu avem nici comert de buna calitate. Platim, acum, o politica nesabuita ce a prins cheag la noi in anii de dupa razboi: al treilea sector al economiei, cel al serviciilor, a devenit un fel de cenusareasa. Un domeniu despre care se spunea ca nu produce venit national. Filosofia marxista, dominand timp de mai bine de patru decenii intreaga noastra gandire social-economica, a determinat marginalizarea circulatiei bunurilor. Comertul, turismul, serviciile in general au fost aruncate in coada societatii. Acesta era ticul economiei de comanda. Mai mult, pe o ramura a serviciilor, comertul, societatea capatase chiar un fel de ranchiuna in conditiile in care, indeosebi in anii ’80, s-a dezvoltat comertul <pe usa din dos>, in timp ce la usa din fata se ingrosa coada.
Dar nici inainte de razboi negustorii nu erau iubiti la noi. Mari scriitori romani din anii interbelici, care insa n-au reusit, oricat de mari au fost, sa se fereasca de atingerea aripii populismului, s-au napustit asupra comerciantilor. Figura negustorului roman a fost ridiculizata intr-o imagine ce a facut epoca: odiosul Burta-Verde.
Oare cum se scrie corect? <Burta-Verde>, ca in piesa cu acelasi nume de Tudor Musatescu? Sau <burtaverde>, ca in romanul  <Calea Victoriei> de Cezar Petrescu? Cert este ca si intr-un caz, si in celalalt cuvantul are acelasi inteles: negustoras imbogatit in vremuri tulburi.
Scriitorii au fost insa nedrepti. Romania, intre cele doua razboaie, a avut o clasa de negustori de mana intai. Multi dintre ei au pus umarul la succesul economic al tarii de dinainte de razboi. Aceasta clasa s-a narit dupa razboi. Pana in prezent nu a fost refacuta.
 Astazi, ducem lipsa unor buni negustori. Degeaba societatea noastra ii rasfata pe producatori. Creatorii de bunuri vor sucomba daca realizarile lor nu vor fi puse in valoare de un comert eficient.
Daca intreprinderile nu vand ceea ce produc… nu are sens sa produca. Salariatii intreprinderilor industriale nu vor intinde tarabe prin toata tara si prin toata lumea, ca sa-si vanda produsele. Asa ceva nu ar fi posibil. In primul rand, pentru ca nu s-ar pricepe, comertul fiind in lumea de azi o meserie ca toate celelalte, daca nu chiar mai dificila, implicand pe langa cunostinte de specialitate si arta. In al doilea rand, daca muncitorii, inginerii si managerii intreprinderilor industriale si-ar lua lumea in cap, transformandu-se in comis- voiajori, nu ar mai avea cine sa lucreze.  Din aceste motive (si din multe altele) nu sunt deloc putine acele imprejurari in care producatorii de pretutindeni accepta – scrasnind din dinti, desigur – ca adausul comercial sa fie mai mare decat profitul lor. Pentru ca,  in conditiile in care o intreprindere nu reuseste sa fabrice produse atat de bune si de ieftine incat cumparatorii sa-i vina la poarta si sa stea la coada ca sa le obtina, nu are alta sansa decat sa se dea pe mana unor comercianti de toata isprava.
Sigur: comertul liber duce deseori la o concurenta feroce. La razboaie economice chiar. Si atunci, daca piata si umanismul nu fac impreuna casa buna, de ce vrem noi economie de piata?  Si de ce legea noastra fundamentala o stipuleaza ca unica forma a economiei romanesti? Pentru ca lumea, pana in prezent, nu cunoaste un model mai eficient. Alte modele, oricat de umaniste s-au proclamat, au adus ineficienta, risipa de resurse, saracie. Numai ca piata noastra nu va fi cu adevarat piata si nu va aduce prosperitate pana cand nu vom avea o clasa de negustori care sa stie sa faca din comert un motor al dezvoltarii.