Un mare artist al secolului XX, Ion Gheorghiu, Alin pentru prieteni, timp de 45 de ani s-a impus în elita plasticii românești și internaționale, exprimându-se în pictură, sculptură, artă decorativă și, câteodată, în scris.
Un artist pentru care talentul înseamnă, înainte de toate, o mare răspundere, inteligent și cultivat, harnic și laborios, cu o necruțătoare disciplină a lucrului zilnic (“Inspirația, dacă există, trebuie să te găsească la șevalet cu pensula în mână”), folosind numai mijloace tradiționale, a dezvoltat o tehnică desăvârșită de glasiuri, frotiuri, suprapuneri savante – un centimetru pătrat din oricare pânză a sa e o nestemată. A trecut natural de la figurativ la non-figurativ, treptat, fără salturi surprinzătoare, fiecare etapă din creația sa fiind la fel de cuceritoare și recognoscibilă.
Artă care nu descrie, ci reface, pictura lui Gheorghiu, generic denumită, de la o vreme (1970) GRĂDINĂ SUSPENDATĂ, unde morfologii și forme naturale – sămânță, floare, fruct – explodează în deformări de structuri antrenând concentric unde de propagare infinit reverberate, se adună mai apoi după 1985 în COMPOZIȚII fără titlu, alcătuiri organice din aceleași forme-arhetip sudate într-un tot unitar, cu sentiment sacru, o variantă a muntelui ca imagine a lumii, ca imagine a legăturii pământ-cer. Filiația din icoana pe sticlă e o evidență nu numai prin cromatică, ci și prin desenul prezent mereu, osatură coordonatoare a formelor sale. Candoarea umilului iconar anonim, “bătăile lui de inimă”, se simt în pictura lui Gheorghiu, auresc imaginea cu lirism și armonie.
Sculpturile – HIMERE – un îndrăzneț salt în spațiu, nu împlinesc numai ideea fundamentală a formelor picturale, ci trăiesc cu o forță monumentală neobișnuită.
Gheorghiu nu poate fi încadrat în nici un curent, printr-o operă de o vastitate copleșitoare el a zidit o lume paralelă, credibilă, o altă realitate bazată pe legi precise, ruptură și echilibru.
Un univers zugrăvitor de geneze, UNIVERSUL GHEORGHIU.
Ion Alin Gheorghiu:
“Sigur, toate lucrările mele par inventate. Dar atunci și viața e o invenție. Închipuiește-ți ce puțin trebuia să se întâmple să avem altă viață.
Așa că noi trăim o variantă a ei,
o variantă a vieții noastre care poate avea mii de variante.
Dar până la urmă destinul a decis.
Destinul sau altcineva.
Așa că pictura mea e o variantă posibilă.
Putea să fie alta, dar în nici un caz nu e o invenție.
E o observație.”
“Pictura seamănă cu deșertul.
Când ai ajuns, în sfârșit, la capătul dunei de nisip și crezi că s-a terminat,
de acolo, de sus, vezi sute de dune mai departe.
Și iar cobori și iarăși urci până când, într-o zi, nu mai ai apă.”