Ucideți generalul, Editura Tritonic, “al patrulea roman din seria Stelian Munteanu”, nu este un titlu care să indice o lectură bogată în sugestii. Mai degrabă pare a fi un thriller cu elemente paratextuale menite să agațe cititorul comod și ahtiat de senzații pe care nu le poate încerca în direct.
Și totuși, dacă trecem peste prejudecățile elitiste, o să descoperim un roman viu, cosmopolit, cu detalii relevante, nu mai multe decât face trebuință. Și mai ales nu o să întâlnim narcisismul auctorial și narativ specific scriitorilor “serioși”, care au reușit să plictisească cititorii în așa măsură încât au devenit telespectatori. Cred că cel mai mult m-a atras faptul că nu povestea contează în sine, ci senzațiile, impresiile, amintirile și observarea atentă a realității. Fiecare cuvânt are un rol bine precizat, iar cititorul are șansa să-și închipuie aspecte colaterale, fără să i se pretindă cunoștințe de istoria literaturii, așa cum e meteahna multora. Până la urmă, este un roman onest, fără pretenții de literatură experimentală, scris de cineva care cunoaște bine viața. Să nu aveți impresia că romanul onest, bine întocmit, este faptă ușoară! Eventual bate la ochi ca un editor să primească tot felul de misiuni misterioase prin lume și, colac peste pupăză, să ajungă ucigaș plătit. Deci verosimilitatea nu se simte la ea acasă! Însă dacă ținem seama că este vorba despre un thriller, ne putem dispensa de jena aceasta.
Acțiunea debutează în Viena anului 2010 cu un bărbat trezit de farurile unei mașini și nefericit, deși în pat cu o femeie frumoasă: “Mi-e poftă de ea și mi-e poftă de-o fugă departe… Cred că mi-e poftă să fug de mine și de amintirile mele… De cele trrecute și mai ales de cele viitoare…Mi-este frică de aminitirile ce vor urma”. Deci ucigașul nu este un cool musculos, ci un om cu conștiință acută și care înainte de a-l executa pe generalul Gheorghe Simionescu își acordă răgazul lecturii cărții acestuia, Revoluția mea. 516 pagini format mare!! Dar oare îl execută? Ei, aici e treabă complicată, pentru că editorul stă cu degetul pe trăgaci și se lasă purtat de beția amintirilor. Dacă mergem pe firul lor, vom afla unde și cum s-au cunoscut potențiala victimă și potențialul criminal. Eu nu o să merg pe firul cu pricina, ci mai în zigzag, așa. De pildă, aflu că execuția o să aducă banii necesari pentru plata datoriilor la fisc și pentru… lansarea unei cărți. Vezi bine, tot se plânge scriitorul român că nu are bani pentru întreprinderea artistică – păi, dacă nu citește decât tomuri autoreferențiale și intertextuale? De unde să-i vină idei de business?
Și mai mult mi-a plăcut capitolul 2, București-Buzău, septembrie 1985. Ei uite habar n-aveam că armata și-a testat TAB-urile în parcul Titan. Sau că prin anii ’70 președintele Nixon a dat și el un tur prin Titan. De acum o să am impresia că mă dau cu rolele printr-un muzeu al istoriei recente…
Tot aici aflăm profilul intelectual al viitorului killer profesionist. Mai întâi se apucă de tir sportiv, pentru că ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! Apoi, licean fiind, citește pe rupte, dar se încăpățânează să învețe și desenul tehnic. Ceea ce o să-l ajute în armată, când va scăpa de instrucția bibănească pentru a desena componente de armament.
Onestitatea romanului nu înseamnă povestire șnur în avalanșă de evenimente. Flash-back-urile, retrăirea istoriei personale și a celei naționale secționează constant demarajele prezentului. Este o tehnică modernistă ce conferă dimensiuni infinite prezentului. Noroc că modalitatea de narare pune accentul pe precizie și ritm susținut. Mai importante sunt observațiile colaterale acțiunii, decât povestirea propriu-zisă (bănuiesc că am mai remarcat asta). De exemplu, și eu îmi ridicam o nedumerire similară acum vreun an: “Urlă frânele și claxoanele…Nimic nou. Criza n-a ucis automobiliștii”.
Fierăstrăul narațiunii evită riscul permanent al istorisirii liniare: plictiseala! Iar schimbările de topos și cronos sunt curajoase: de la Viena la Buzău, totul învârtindu-se pe o circumferință de 30 de ani în jurul Revoluției din ’89. Chiar dacă intenția autorului este aceea de a explica devenirea eroului principal, ni se permite constant să ne bucurăm de decoruri și de figuranți. În armată, dormitorul soldaților pare un bâlci medieval: “colegii mei trăgeau vânturi și le dădeau foc cu spray-urile deodorante. Se chemau aruncătoare de flăcări. Și câștiga cine avea flacăra mai lungă. Singura problemă era cum să o măsori”. Tot la capitolul detalii pitorești pot intra datele tehnice ale instrumentului profesional cu care editorul debutează în al doilea job: “Steyr-Mannlicher SSG 08 sniper rifle with stock folded/Caliber(s) 7.62x51mm NATO (.308 Win)/Operation Bolt Action, Rotating bolt/Barrel 600 mm (23.6″)/Length 1182 mm (46.5″)/960 mm (36.8″) folded/Weight, empty,w/o scpe 5.7 kg (12.5 lbs)/Feed Mechanism box magazine, 10 (7.62 NATO)/Made in Austria by Steyr AG”. Că tot ne sfătuia președintele Băse să ne luăm un al doilea job. Cred că o normă suplimentară ca lunetist le-ar prinde bine mai tuturor scriitorilor. Ar contribui la superioara implicare a artei lor…
Dialogurile vii, exacte și adesea cu replici ironice asigură și ele autenticitatea thrillerului care, în atari condiții, poate funcționa ca un roman de calitate. Pasă-mi-te, există un palier înalt al literaturii de aventuri cu specializare criminologică. Ceea ce dovedește că suspansul nu este un ingredient ieftin și deloc ușor de creat/ menținut. Or, calitatea de roman solicită perspicacitate și ceva cultură din partea cititorului. Fără de care cerințe nici entertainmentul nu are vreun gust.
Altminteri, Ucideți generalul poate fi interpretat și ca un titlu subversiv, instigator la snopirea romanului de analiză, psihologic și eseistic, care se mișcă greoi, precum tancurile rusești la Revoluția din ’89.