Urgența întâi: competitivitatea

Comisia Europeană ne-a taxat, într-un raport, pentru că în topul competitivității continuăm să ținem în brațe “lanterna roșie”. Într-un context în care, în întreaga Uniune Europeană, “redresarea economică este relativ lentă și rămâne fragilă”. Una dintre cauze, pe care o subliniază raportul, fiind aceea că inovarea și cercetarea în Uniunea Europeană au rămas în urmă față de SUA și Japonia.

Într-o piață comună cu mari probleme de competitivitate, problemele noastre sunt și mai mari. Iar cele mai multe ni se trag – fapt subliniat și în amintitul raport – de la întârzierea reformelor structurale. Iată deci pedala pe care se impune să apăsăm de urgență. Autorii raportului văd lucrurile tranșant: “Încetinirea redresării impune plasarea competitivității și a creșterii economice pe locul cel mai important în agenda politică”. La nivel european. Înțelegem, de aici, că nici pentru România țintele cele mai importante nu pot fi altele. Toate celelalte ținte – legate ori nu de ieșirea din criză – derivă din nevoia redresării competitivității și a creșterii economice. Săptămâna trecută primisem, de la Eurostat, două vești bune. Am văzut că, în iunie, cu o rată a inflației pe 12 luni de 8 la sută, eram pe ultimul loc în Europa. Iată însă că în septembrie, cu o rată de numai 3,5 la sută, am trecut înaintea Italiei, Luxemburgului, Austriei, Slovaciei, Ungariei și am egalat Finlanda, Polonia și Portugalia. Iar într-un alt top, venit de la Eurostat, cu producția industrială din august, avem plus 1,9 la sută, în timp ce Danemarca, Cehia, Germania, Olanda, Irlanda și Suedia au înregistrat rate negative. Judecând drept, constatăm că ne revenim pe un teren pe care am mai dovedit și înainte de criză că putem fi tari: topul ritmurilor. Nu-i rău. Dar încă nu-i bine. Și nici nu va fi bine până când nu vom începe să urcăm și într-un alt top: cel al competitivității. Cursă în care noi nu ne poticnim de ieri sau de alaltăieri, ci de o jumătate de secol. De unde începem? Înainte de actuala criză globală, piețele financiare forțau ruperea de tradiții. În anii ’90 și în primii ani ai secolului XXI, în condițiile în care instrumentele financiare toxice au dus la o înmulțire a banilor fără egal în istorie, creditele împingeau în planul al doilea economia reală. O explicație există și ea nu e lipsită de un sens rațional: tehnologia, ca să-și întrețină avântul, are nevoie de investiții, iar investițiile se fac deseori cu credite. Și astfel, creditul ajunsese să fie încoronat rege al economiei. Mai cu seamă că, într-o mare măsură, creditul finanța investițiile în noi produse performante; iar într-o și mai mare măsură îi finanța pe consumatorii acestor produse. Începea astfel să fie ignorat un adevăr esențial – și iată că a venit criza globală să-l reabiliteze – acela că nu-i totul ca lumea să fie străbătută de mari fluxuri de capital, de credite și de fonduri de investiții. Pe primul loc este altceva. Și anume – dublarea acestor fluxuri cu muncă performantă. Ce este valabil pentru lumea întreagă este de două ori valabil pentru România. Pentru că noi, în viitorul apropiat, n-avem de ce să credem că am putea să devenim finanțatori internaționali, exportatori de capital sau investitori în țări străine. Mai degrabă vom avea nevoie să atragem capital și investiții. Și să ne afirmăm, incontestabil, ca exportatori de bunuri și servicii. Fapt care impune restructurarea radicală a industriilor tradiționale. Începutul l-am făcut cu automobilele, cu oțelul, cu cauciucurile și cu electrocasnicele. Va fi nevoie să continuăm cu noi industrii, inclusiv în domeniul producției alimentare, cu noi servicii. Și să dăm o bătălie cumplită pentru cote de piață, pentru impunerea unor branduri și pentru echilibrarea contului curent. Marea problemă este dramatică: cum ne integrăm în circuitul economic global? Cantitativ, dar mai cu seamă calitativ. Ce exportăm? Ce importăm? Ce raport stabilim între exporturi și importuri? Și iată cum întrebările se înmulțesc. La urma-urmei, întrebările pot fi foarte multe. Esențiale sunt răspunsurile.