Pînă la prînz Geangu se ocupă de chestii sîcîitoare, administrative. Contrasemnă procese verbale de deces, că bandiții mureau, `tu-le mama lor!, era singurul mod de a pleca legal din închisoare. Dimineața erau scoși, erau împachetați și duși la Rîpa Robilor, unde erau aruncați în gropile cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare care trăia în zonă. Înainte de a fi duși la groapă erau ținuți cîteva ceasuri pe ciment, într-un fel de purgatoriu, o sală mare și igrasioasă, ca să se convingă toată lumea că nu se prefăceau. Circula ceva folclor pe seama unor evadări puse la cale în acest mod, dar nu erau decît povești imaginate de minți înfierbîntate. De cele mai multe ori, dacă vreun cadavru stîrnea suspiciuni, mai era înțepat o dată, de două ori în inimă, ca să nu existe dubii. Că bandiții și morți tot bandiți rămîneau.
În dimineața asta a fost o producție bună de morți: cinci. Primul certificat de deces era al unuia Gore Calapăr, un fost angrosist de cereale din Brăila, un bandit care scufundase o barjă cu grîu în Dunăre, intenționat, doar ca să nu ajungă grîul pe mîna clasei muncitoare, care trebuia, în opinia lui, înfometată. A primit inițial unsprezece ani de închisoare care au fost sporiți la șaptesprezece, deoarece banditul a declarat la aflarea sentinței că nu regretă faptele și că dacă ar fi în libertate ar da foc la toate depozitele sale de grîne, numai să nu ajungă în mîinile puturoșilor. Nu a rezistat în închisoare decît șase ani, cu restul a rămas dator lumii acesteia. Murise de foame, din cîte se spunea, refuza sistematic masa gratuită pe care i-o dădeau statul și societatea, pe care dînsul le disprețuia. Un bandit.
Următorul era un avocat celebru din București, George Pascu, care apărase la proces un grup de legionari închiși prin anul 1941. El spusese că nu-și făcuse decît datoria de avocat, dar să aperi niște elemente declasate nu-i de ici, colea, oricum te contaminezi de ideile lor. Murise de inimă. Inimă rea, pesemne.
Alt mort era un cetățean călugăr, Dimitrie Bogoslov, cunoscut ca Daniil, un bolnav de misticism, care ascunsese în mănăstirea sa de pe lîngă Râmnicu Vâlcea un soldat german, rămas de pe urma frontului, îl îmbrăcase în haine negre, de călugăr, fără să anunțe autoritățile. Mai mult, îl învățase pe neamț să o facă pe-a surdo-mutul, ca să nu se prindă lumea. Numai că la o percheziție la mănăstire, cînd acest Daniil tocmai încasa niște șuturi în coaste ca să lase organele de miliție să verifice în beci și în magazie, dacă nu e ceva suspect, neamțul surdo-mut se trezește șpreheind: Sir, bitte nicht schlagen mein Freund…! Sau cam așa ceva. I-au înfundat pe amîndoi. Neamțul a ajuns pe mîinile sovieticilor eliberatori, călugărul a înfundat pușcăria ca trădător de patrie, ca element periculos. Despre acest Daniil circulau tot felul de povești prin închisoare, una mai năstrușnică decît alta. Că emana miros de busuioc…! Cum să miroase a busuioc, cînd se știe că bandiții nu miros decît a mort? Că vindecase cu o fiertură de paie nu știu cîți alți bandiți bolnavi de ulcer! Că și gardienii apelau pe ascuns la tot felul de închipuiri ale acestui individ infestat de misticism, care susținea că poate cu o rugăciune să oprească ploaia sau să o pornească. Cauza decesului? Medicului i-a fost greu să formuleze una, la cele cincizeci de kilograme ale unui ins de un metru și optzeci și cinci, era dificil să stabilești care organ funcționa normal. I-au trecut congestie pulmonară, pentru că înainte de a muri tușise de cîteva ori.
Apoi s-a uitat pe certificatul de deces al altui bandit. Era un fost ministru din guvernul Goga, Veniamin Rogumete, care fusese și în echipa de negociatori a guvernului Antonescu la discuțiile cu Hitler privind soarta României de după război. Brrr! Bandit mare! Ăștia duc pe conștiință păcate mari, e mai bine să scapi de ei din pușcărie …! Cauza decesului? Diabet. Și gută. Boli boierești. Un mare bandit! Cale sprîncenată, moșule!
A, uite și poetul nostru … ! Scripcaru Raț George. Vîrsta? 37. Cauza decesului? Degeaba a pus doctorul că a murit de congestie pulmonară și stop cardio-respirator, că ăsta sigur a murit de sifilis. Că avea ceva la cap, cu siguranță, comentă cu voce tare Geangu.
Poetul George Scripcaru Raț era o figură. Era ceea ce s-ar numi un fluture turmentat de lumina lămpii. Cred că nici el nu știa limpede de ce este închis, cum nici din dosarul său nu era nimic clar. Ciudat era că nu protesta niciodată cînd era bătut sau umilit, lua totul în ușor cu un aer de adolescent care nu se decidea să devină matur. Sau care nu reușea să devină matur, nici chiar în condițiile din închisoare. În actul de condamnare, care îl scosese din societate pentru vreo paisprezece ani, erau trecute acuzații de genul: complicitate la destabilizarea ordinii de stat, tăinuire de informații, relații cu persoane politice dubioase. În fapt, George Raț, poreclit Rățoiul în cercurile boeme, era prieten cu toată lumea, frecventase cursurile lui Nae Ionescu din snobism, scrisese un cuvînt favorabil într-un ziar obscur despre o carte a lui Noica fără să o fi citit cu adevărat, era agreatul femeilor cărora le dedica cu mare ușurință poezii spumoase. La dosar era reținut și un text incriminatoriu, care dovedea acuzația de propagare a obscenității, condamnată și aceasta de codul penal, care începea cam așa: „Fetelor, țineți-vă pizdele la mare preț,/ Băieții toată ziua visează la ele,/ Nu vă lăsați încălecate pe degeaba/ Ei mai degrabă ar vrea o pizdă/ Decît o călătorie spre stele…”. Poezia asta și altele circulau, de altfel, ca folclor între deținuți, dar nu erau lăsate deoparte nici de gardieni. Se zice că poezia asta o cîntase, prin cafenele, pînă la fuga sa din țară, însuși Jean Moscopol, numai că nimeni nu știa melodia. Adevărata poveste a poetului George Raț, care îl adusese în închisoare, pare să fi fost, însă, alta. Se îndrăgostise, în timpul războiului, de o pianistă care cînta la un club privat, undeva în zona Capșa. Numai că pianista, o anume Sara Breinștein, deținătoarea unei fabrici și a unui șir de magazine de bijuterii pe Corso, avea, la momentul cunoștinței lor, vreo 82 de ani. Iubirea poetului însă era oarbă. Și pătimașă. George Raț se jura că iubita lui, în momentele de intimitate își dădea jos armura bătrînă și se preschimba într-o jună de 20 de ani. Făcea vrăji? Posibil. Era vrăjită? De ce nu? Imaginația poetului nu avea limite. O vreme toți cunoscuții lui George au crezut că nebunia acestuia era legată de averea Sarei. Dar cînd statul i-a naționalizat toate bunurile și a scos-o și din casa mare pe pianistă, George s-a zbătut și a găsit o mansardă în care s-a mutat cu iubita lui. Deși vremurile luaseră întorsături dramatice, cunoscuții celor doi erau, totuși, consternați. Așa poveste de dragoste mai rar. Numai că mama lui George, o femeie cu capul pe umeri, croitoreasă la niște ateliere nou înființate la Grivița, nu se împăca cu ideea că băiatul ei se încurcase cu o femeie mai bătrînă și decît bunică-sa. De asta, după ce o amenițase pe Sara cu o chelfăneală zdravănă și că o să-i facă praf peruca aceea care mirosea a mort, după ce încercase să-și izoleze băiatul, s-a prezentat la noul serviciu de securitate, care acționa și la atelierele unde lucra și a făcut un denunț prin care spunea că Sara și băiatul ei, George, vor să fugă din țară. Că ea aflase de plan de la băiatul ei, care i se destăinuise. Securitatea a intervenit brutal în viețile celor doi anchetîndu-i. Sara nu a rezistat decît două zile și și-a dat sufletul în arestul din Rahova. Ultimile cuvinte, se zice, ar fi fost: „Adio, rățoiul meu drag…!”, cuvinte de neînțeles pentru anchetatorii extrem de zeloși.
Pe George l-au mai anchetat vreo două zile și cînd acesta a aflat de moartea Sarei a recunoscut orice i-au cerut anchetatorii. De asta i-au trecut la acuzații orice pofteau, poetul nu a protestat, ci a semnat fără nici cea mai mică împotrivire. Mama sa ar fi încercat, apoi, să îl scoată din pușcărie, dar nu a mai fost posibil. Se pare că ar fi murit și ea de supărare în gara din Aiud, acolo unde ajunsese, între timp, băiatul ei. Dar nimeni nu știa cu certitudine, viețile celor din închisoare nu prea mai aveau contact cu ale celor din libertate. Cum murise poetul, de fapt? Înghițise niște bucăți de var, care să-i provoace temperatură, lucru care se și întîmplase. Numai că în loc să-l ducă la punctul medical al închisorii, pentru o eventuală doză de medicament, gardianul de noapte îi turnase în cap o jumătate de găleată de apă rece ca gheața, ca să-i stingă temperatura. I-o stinsese de tot.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la editura Cartea românească