Gurii desfăcu palma și întinse cubul de pîine încălzită și transpirată hulubiței. Dar hulubița mișcă din aripi și cubul de pîine se rostogoli pe ciment. Gurii întinse palma pe deasupra cubului de pîine și aceasta în rostogolire se transformă într-un șobolan mare, negru-cenușiu, cu niște mustăți albe și lungi și cu niște ochi roșii care se roteau înfiorător între niște pleoape vineții.
Ah, ai făcut o pasă greșită și ai transformat bucata de pîine în șobolan…, strigă hulubița refugiindu-se într-un colț al celulei, ascunzîndu-se în întuneric. Mie îmi e silă de șobolani, sunt urîți și vulgari. Nu-i sufăr. Plus că ei atacă hulubițele. Te rog să faci o pasă potrivită și să mă transformi din nou în batistă. Te rog. Te rog. Te rog.
Deși nu ar fi vrut, pentru că îi făcea bine compania hulubiței, Gurii trebui să facă ceea ce îi ceruse. Trecu mîna pe deasupra hulubiței, cu degetele desfăcute, ca și cum ar fi răsfirat aerul și hulubița se preschimbă din nou în batista cenușie a lui Gurii. O împături, o duse lîngă obraz, de parcă ar fi vrut să mai simtă o dată pulsul trupului păsării, după care o împături și o ascunse în buzunar.
Adio, îi spuse cu voce tare.
Dar de ce îi spui adio? se amestecă în vorbă șobolanul. Doar tu poți să faci oricînd o hulubiță din batistă?
Da, pot, dar nu iese de două ori aceeași hulubiță. Iese mereu alta. De asta, abia apuci să te obișnuiești cu ea, că gata, nu mai e aceeași.
Dar de ce nu o păstrezi pentru totdeauna, de ce trebuie să o transformi din nou în batistă? În felul acesta nu riști să o schimbi de fiecare dată…
Da, m-am gîndit la asta, dar intervine ceva neprevăzut… De cum o aduc pe lume, cu o simplă pasă, hulubița începe să îmbătrînească. Și ele îmbătrînesc uluitor de repede. Că dacă o las cîteva zile, de exemplu, e în stare să și moară din vina mea. Și mai e ceva: dacă unui iluziosnist îi moare o hulubiță, nu mai poate face niciodată trucul acela. Aproape că nu-i mai iese nici un truc, pasele îi devin sterile, iluzioniștii mor apoi de tristețe din acest motiv. Acesta e riscul real al meseriei noastre.
Aha, făcu șobolanul. Înseamnă că și eu trebuie să mă transform din nou în bucata de pîine din care m-ai făcut, din greșeală?
Cu siguranță.
Și cînd se va întîmpla asta?
Cînd vom stabili, de comun acord. Sau cînd publicul o cere, dacă e vorba de o sală de circ. Oricum, nimeni nu stă prea mult, din plăcere cu un șobolan în preajmă. Iartă-mă, dar acesta e adevărul. Nu o spun eu, o spun ceilalți oameni.
Și dacă vrei să mă mai faci încă o dată, cu altă pasă, nu mai apar pe lume tot eu?
Cu siguranță nu. Va apărea alt șobolan. Care îți va semăna. Dar nu vei mai fi același.
Chiar dacă e din aceeași bucată de pîine?
Chiar dacă…
Aha!
Dar ce îți pasă?
Știi, pe lume te legi de lucruri, te legi de anumite ființe și apoi brusc să dispari, cred că aici e dificultatea. Că nu dispariția în sine e problema, ci modalitatea. Că ce poate fi dramatic în a fi preschimbat printr-o simplă pasă? Cred că nici nu e dureros …?!
Așa cred și eu, că nu e dureros. Nici o ființă dintre acelea pe care le-am adus pe lume cu pase la circ, făcînd iluzionism, nu a dat vreun semn că ar fi vorba de vreo durere.
Dar șobolani ai mai adus pe lume pînă acum?
Șobolani? Cred că nu … Am adus iepuri, hulubițe, fluturi, mierle… Și o broască și o șopîrlă… Dar șobolani nu, nu am adus încă pe lume.
Dar nu poate să fie altfel decît la celelalte vietăți, nu-i așa?
Sigur că nu poate să fie altfel.
Aha!
Cum te cheamă? îl întrebă pe șobolan, doar ca să-i schimbe gîndurile și să nu mai fie așa dezamăgit că șobolanii nu prea au căutare pe lumea asta.
Mă cheamă Vasili, îi răspunse prompt șobolanul.
Aha, a fost rîndul lui Gurii să rămînă fără replică. Și cine ți-a dat numele acesta?
Nu știu cine, dar în bîrlogul unde eram noi, de acolo de unde m-ai răpit tu, cu pasa ta, toți ne numeam Vasili. Cred că e vreo legătură cu locul, nu-mi dau seama. Nu mi-am bătut capul cu așa ceva. La voi nu e la fel?
Nu, oamenii țin foarte mult la nume. Numele e sfînt, de asta sunt foarte multe nume, fiecare și-l poartă într-un anume fel, are grijă de el, și-l sporește în autoritate. Oamenii sunt în stare să facă și crime dacă te agăți de numele lor. Uite, aici în închisoare primul lucru pe care ni l-au luat a fost numele. Și ne-au dat în loc niște cifre. Eu am numărul 3769. Ceea ce nu știu ei e că și cifrele au semnificația lor, poate chiar mai profundă uneori. Uite, acest 69 din coada cifrei este expresia infintului, de exemplu. Dar te obișnuiești și cu cifrele, e ca o codificare a numelui. Eu am adunat și am scăzut și am împărțit și am înmulțit aceste cifre între ele, pînă am epuizat toate semnificațiile. Nu am timp acum, dar îți pot vorbi o lună despre asta… Și n-aș epuiza subiectul, evident.
Între timp Vasili începu să inspecteze celula. Se arunca de pe marginea patului ridicat pe marginea tinetei murdare de rugină de la apa murdară, se balansa pe picioarele din față după care se arunca în hău, adică pînă pe cimentul de pe jos. La un moment dat s-a oprit la o încheietură a zidului, la un colț, unde se împreuna metalul gratiilor cu betonul zidului.
Cauți ceva anume? Ai descoperit ceva?
Dar aici nu e nimic de mîncare? întrebă Vasili.
Mîncarea se dă odată la trei zile. Trebuie să mai aștepți două zile. Și ce mîncare, un terci de nimic …! Apă ni se dă o cană pe zi și este amestecată cu o lingură de sare, ca să ni se întoarcă mațele pe dos… Cred că nici tu nu ai putea să bei.
Aha!
Vasili inspectă colțurile și muchiile zidurilor, se întoarse din nou la încheietura zidului unde mai fusese, la un colț, acolo unde se împreuna metalul gratiilor cu betonul zidului. Și ca și cum ar fi fost în arena circului dispăru într-o clipă. Gurii se repezi după el, se cocoșă pînă la acel colț și într-adevăr pe acolo se zărea o geană firavă de lumină. Cît un vîrf de ac. Dar fusese îndeajuns pentru Vasili.
Gurii rămase cu gura căscată. Nu i se mai întîmplase pînă acum ca să-i dispară vreuna dintre ființele pe care le inventase cu trucurile și pasele lui. De asta nici nu prea știa bine care ar putea să fie consecințele asupra talentului său în domeniu. Mai mult, odată dispărut, Gurii nu mai avea nicio putere asupra lui Vasili. Dar habar nu avea Vasili la ce se expunea, primul deținut flămînd care ar fi pus mîna pe el l-ar fi mîncat fără nici o jenă. Și fără obișnuita greață.
Gurii se concentră, uzînd de alt truc, să-l aducă înapoi pe Vasili. I se umflară venele de pe frunte de efort. Dar nimic. I se păru, la un moment dat, că îi aude foșnetul dincolo de zid, dar nu putea garanta că e așa. Putea fi unul dintre gardienii care păzeau strașnic zona și care monitorizau orice mișcare nesemnalîndu-și prezența.
De la concentrare i se înfierbîntară tîmplele și urechile. Și parcă i se umflaseră. Se uită după țînțar, îl strigă și abia acum înțelese agitația lui Vasili: îl hăpăise cînd făcuse inspecția.
În minte, însă, îi reveni cîntecelul țînțarului:
La dreapta e-un perete,
La stînga e-un perete,
Sus e perete iară
Pe unde ieși afară …? Iup, iup…!
Iaca tu ai ieșit din închisoare în burta șobolanului. Vezi că există o ieșire de fiecare dată? Și uite, nu m-am gîndit niciodată că eu aș putea să mă transform în ceva mic, mic și să ies printr-o fisură, printr-o găurică pe undeva…! Nu m-am gîndit și pace. Și acum nu mai pot face nimic, că Vasili plecînd mi-a luat toată puterea. Sunt de nimic, nu alta.
Folosirea puterilor sale paranormale îl epuizase. Ar fi vrut să se așeze pe cimentul ud, unsuros de mizerie, dar se abținu. Știa că este urmărit, că dacă ar fi fost găsit așezat de către gardian, i s-ar fi dublat imediat timpul de ședere la izolare.
Chiar auzi mișcarea de pe hol, gardianul tuși sec, tabagic.
Apoi acesta deschise vizeta și lumina lanternei mătură încăperea ca reflectorul de pe o scenă de spectacol.
Bă bandit, să stai drepți, că te ia mama lu` proces verbal …! Ai auzit?
Gurii mormăi ceva, că auzise.
Bă bandit, te-ai cam îngrășat de cînd stai aici, la opritoare…! Așa-i că te-ai îngrășat?
Gurii nu-i răspunse, lumina lanternei care îi căuta ochii îl deranja, îi scormonea în privire. Închise ochii. Ar fi preferat compania șobolanului, decît conversația cu gardianul.
Bandit, dar ai avut musafiri în celulă? Bă și șobolanii fug de voi, că sînteți ciumați, nu alta.
Aha, deci șobolanul fusese văzut. Poate că scăpase.
Da, bă, șobolanul e mai înțelept ca voi și mai cooperant, îi răspunse gardianul, de parcă i-ar fi citit gîndurile.
Bandit, ți-e foame? îl întrebă cinic gardianul.
Da, mi-e foame, ar fi vrut să răspundă, dar gura nu-l asculta.
Uite, bă, aici, ți-am lăsat cevașilea …
Dar Gurii încă ținea ochii închiși. Cînd îi deschise, cu precauție, văzu că ușa celulei era întredeschisă? Cine o deschisese? Că nu auzise zgomotul de fiare care însoțește, de obicei, această operație. Cîteva clipe, lungi, închise ochii. Apoi îi deschise din nou: era adevărat, ușa era deschisă. Se mișcă după dîra de lumină cu pași șovăielnici. Pe culoarul îngust și slab luminat nu era nimeni. Dar unde era gardianul? Spre capătul culoarului, care se orienta undeva spre stînga, Gurii văzu o umbră care se strecură înaintea lui.
E Vasili! spuse bucuros Gurii, de parcă ar fi văzut o cunoștință veche, pe care se și aștepta să o reîntîlnească în aceste condiții. Și porni cu pași șovăielnici în aceeași direcție.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la editura Cartea românească