„Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecție a Securității n-ar trebui să tacă – scrie Gabriel Liiceanu. Fiecare bucățică din această experiență satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conștiința celorlalți, împreună cu cei care, pierzându-și calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putință.“ Acesta este motivul esențial al apariției cărții despre care vorbim*) și, firește, al prezentării ei la această rubrică a „Ziarului de duminică”.
În 2006, Gabriel Liiceanu a aflat că în dosarele Securității era numit „Lungeanu”, că pe urmele sale fuseseră douăzeci de ofițeri și zeci de alți lucrători ai Securității, că un turnător pe nume „Cristian” îl urmărise consecvent, că dosarul său de urmărire informativă avea peste două mii de pagini, sute de ore de benzi de ascultare și sute de fotografii. La 35 de ani după ce își începuse activitatea, îl descoperă și pe turnătorul său. Șocul descoperirii ia mai întâi forma unor scrisori, apoi cei doi se întâlnesc față în față. Dialogul lor e halucinant. Turnătorul fusese redactor șef al Revistei de filosofie, iar din 1991… acționar la Editura Humanitas!
Toate sunt povestite în această carte tulburătoare de peste 400 de pagini, prima de acest fel. O carte care cuprinde întreaga poveste, cele 18 scrisori, o postfață și un număr de anexe. Și despre care autorul însuși afirmă că s-ar fi putut chema „Cartea perfectei supravegheri”, pentru că pune în scenă tot arsenalul de tehnici ale supravegherii de care dispunea Securitatea în anii 70. Dar, continuă Gabriel Liiceanu, supravegherea e tema secundară. „Important rămânea lucrul care o făcuse cu putință: dispariția sentimentului de seamăn și înlocuirea lui cu cultul «dușmanului».” Interesul acestei cărții rezidă, așadar, nu în cazul particular, ci în imaginea supravegherii totale, în descrierea a „cât de smintită poate să ajungă o lume”.
Aflăm din carte că fostul turnător are astăzi 83 de ani. În tinerețe a urmat cursurile Academiei Jdanov și a fost promovat în aparatul de propagandă al comunismului. Își preda notele informative unui ofițer pe nume Ion Pătrulescu. În 2010, CNSAS, prin consilier juridic, l-a acționat în justiție pe Ion Pătrulescu pentru constatarea calității sale de lucrător al fostei Securități și pentru ca justiția să decidă dacă Ion Pătrulescu a făcut ori nu a făcut activitate de poliție politică. Pătrulescu s-a apărat, avocatul lui sfătuindu-l să susțină că, pe când era ofițer activ, faptele de care era acuzat la 20 de ani de la căderea comunismului nu constituiau obiect de vinovăție. Omul apăra ordinea și legalitatea socialistă.
„Tot ce pot spune e că am scris paginile care urmează fără patimă și fără ranchiună, din simpla nevoie de a înțelege geneza și fiziologia unei ticăloșii istorice. Dar poate, mai ales, din dorința de a ține trează uimirea în fața miracolului răului care însoțește natura umană.”
O carte necesară din mai multe motive. Amintim cel puțin două. Noile generații au fost educate în ignorarea practicilor comunismului, le este greu să accepte că s-au petrecut fapte precum cele descrise de Gabriel Liiceanu, dar e obligatoriu ca ele să se afle. În al doilea rând, orice experiență din totalitarism, cât de mică, trebuie cunoscută.
*) Gabriel Liiceanu – Dragul meu turnător, Editura Humanitas