E seară. O seară răcoroasă de primăvară. Copacii abia înfrunziți foșnesc misterios și vântul șuieră subțire pe aleile largi. Ultima cursă de la Giurgiu tocmai a acostat la cheiul 2 și călătorii, puțini, la această oră se împrăștie spre ieșirile din parc, spre parcări, spre stațiile de autobuz sau metrou. Câțiva se opresc la bodegă sau la chioșcuri pentru o cină târzie și frugală, o ultimă bere cu prietenii sau cumpărături de urgență. Lume obișnuită, grăbită, obosită, navetiști funcționari sau agenți de vânzări. De zece ani de când Titanul e port, parcul și-a pierdut romantismul. Tot mai puține perechi de îndrăgostiți, tot mai puține îmbrățișări timide și săruturi furate. Multă lumină de neon, gardieni și polițiști și marinari grăbiți. Păcat.
Și totuși doi adolescenți se plimbă pe malul apei, privind sclipirea luminilor de la cheuri și ale aleilor și ale terenului de fotbal cu nocturnă. Și în ochii lor nu se vede plictisul diurn al salariatului la stat și nici blazarea grețoasă a corporatistului… Sunt doi liceeni încă departe de bacalaureat, doi copii pentru care lumea e încă frumoasă și fericită, doar pentru că ei se țin de mână și își șoptesc vorbe pe care eu nu le pot auzi de atât de departe.Și totuși…
– Hai să ne imaginăm, zice ea.
– Ce să ne imaginăm? întreabă el.
Ea râde și îl trage de mână spre o bancă de pe marginea aleii asfaltate.
– Să ne imaginăm ceva… nu știu… că lumea e altfel…
– Cum altfel?
– Mai frumoasă, mai fericită, mai colorată.
– Ți se pare că n-are culori?
Ea râde din nou. S-au așezat pe bancă și el, puțin timorat, cu un gest ce parcă ar vrea să nu-i fie observat, o cuprinde cu mâna pe după umeri. Ea nu ripostează. Dar numai după câteva clipe sare în sus și râde iar:
– Hei, ne pocnește romantismul! Hai să schimbăm lumea!
– Cum?
Trei oameni gârboviți și plictisiți trec prin fața lor cu mersul șovăielnic și sacoșe încărcate. Nu-i observă sau nu-i bagă în seamă…
– Vezi, lumea e prea tristă, prea cenușie, sare ea în mijlocul benzii de asfalt gri închis. Lipsește culoarea!
El o privește răvășit, fascinat, vrăjit complet. E prima dragoste. Sau dacă nu e chiar prima, dar e cea mai profundă, adâncă și completă de până acum. Nu știe dacă ceea ce simte e doar amor platonic sau e combinat cu atracție sexuală. Nu știe ce să facă…
Și ea râde, sărind în sus de-a latul aleii. Și râde. Râde!
– Hai să cautăm niște roz sau niște portocaliu sau un violet! Unde or fi culorile astea acum?
E aproape noapte și luminile alb lăptoase ale lămpilor aruncă umbre înșelătoare. Ea aleargă, el tace. Povestea pare să nu aibă nici un final.
Apoi deodată el pălește. Își clatină capul și sare în picioare. Privește în jos. Clatină din nou capul de parcă ar fi amețit. Și fără să se stăpânească deloc, urlă:
– Stai! Oprește-te! Nu te mai mișca!
Ea încremenește într-o poziție nefirească, aproape de marginea apei. Nu zice nimic.
– Privește în jos! La picioare!
Privirea ei coboară, de la el spre sandalele ei roșii, cu un pic de toc.
– În ce ai călcat? Ai murdărit toată aleea! Or să ne amendeze ăștia…
El se ridică în picioare.
– Uite, numai urmele tale peste tot.
Ea nu știe ce să zică sau cum să reacționeze.
– Sunt roz, apucă să spună.
– Cum de ai călcat în vopsea roz?! încearcă el să aducă logica în discuție.
– Nu am călcat în nimic! ripostează ea.
– Dar toată aleea are urmele tale roz…
Ea face un pas spre el, privindu-și picioarele și într-adevăr, pe asfaltul cenușiu, la fiecare pas se imprimă o urmă roz. El se apropie de ea.
– Uite, și tu! țipă ea. Și râde. Nici tu nu ai scăpat. Numai că ale tale sunt violet!
E dimineață. Soarele îmi gâdilă nările și strănut zgomotos. Mă trezesc. Fără chef. Mijloc de vară. Mă arunc în baie și încep ritualul de fiecare zi. Spălat, îmbrăcat, geanta pe umăr, chei, acte, încuiat ușa, liftul…
Abia apoi încep să mă dezmeticesc de-a binelea. Nu am vrut să am biroul tot acasă. Pe lângă faptul că m-aș fi lenevit și, cine știe, mi-aș fi primit clienții în halat de casă sau, mai rău, în pijama, pe lângă asta, zic, m-aș fi simțit tot timpul ca la serviciu. Ori exact lucrul acesta mi-l doream cel mai puțin. Am găsit o garsonieră destul de mare, la etajul 1, într-un bloc de locuințe uriaș, mai vechi, un Y cum i se zice pe aici, nu numai pentru că așa este numele lui, ci pentru că are această formă. Mă rog, această chestiune – forma – nu am verificat-o niciodată și nici nu cred că m-a interesat prea mult. Chiria a fost modică, acces de la stradă relativ curat și elegant, vecini discreți chiar și la vârsta a treia, metrou și autobuz la doi pași, taxiuri și portul asemeni. Tot ce-mi trebuia. Și un mic restaurant cochet, ascuns printre blocuri, unde pot să mă duc să discut cu vreun client mai sperios. Și, cel mai important, nu prea departe de casă. Șapte minute jumate de mers pe jos. Pe ceas.
Ca și azi. 8.46. Salut bătrânelul de la intrare, care îmi răspunde dând din cap, dar cu fața în altă direcție. Urc scările în fugă. Cheile. 8.47. Deschid cele două iale, decuplez alarma, intru. 8.48 și câteva secunde. Aproape la fix.
Pornesc filtrul de cafea jumătate plin. E de ieri. Fac economie. Nu mă dau clienții afară din casă. Caut în micul frigider antic ceva de îmbucat. Un ardei capia pe jumătate și câteva felii de șuncă, încă în termenul de valabilitate.
Sunt mulțumit.
Și chiar am azi un client. La 9 fix. Scot laptopul din geantă și îl pornesc. Pun cafea într-o cană, nu prea multă, ca să mai am și pentru client, în caz că vrea. Deschid agenda la ziua de azi, pregătesc un pix care scrie bine, ud florile în viteză, doar două ghivece pe pervazul geamului mare…
Sunt gata. 8.54.
Garsoniera e mobilată foarte simplu. Un birou uriaș moștenit de nu mai știu unde, un scaun mare, negru, directorial, puțin uzat, în care stau eu, privind într-o parte spre ferestrele largi. În fața biroului două fotolii scoică, nu foarte comode – nu trebuie să-mi stea clienții prea mult pe cap. O măsuță de cafea între ele. Un perete ocupat cu o bibliotecă plină de tot felul de cărți vechi și noi, cărțile mele dragi. O comodă bej, foarte office, care nu prea merge cu restul obiectelor, dar în care îmi țin dosarele. Pe ea, două machete metalice de mașinuțe de epocă, un Mustang din anii ’60 și un Hispano Suiza interbelic, plus un revolver brichetă fără gaz. Pe peretele de deasupra comodei un tablou panoramic cu un asfințit la mare, o fotografie de-a mea din tinerețe. Și cam atât, poate doar covorul persan , ascuns de traversele obișnuite de hârtie gri, așezate peste tot pe jos…
Cam atât… 8.56
Citesc câteva știri pe net. Scot o țigară scurtă și subțire din pachetul albăstrui, nu o aprind și o las pe marginea scrumierei. Pun și bricheta alături. Îmi compun o mină ocupată și privesc spre birou. Chiar și cărțile de vizită sunt la locul lor. Mă relaxez.
E 9 fix. Să vedem acum cu cine avem de-a face; la telefon doamna părea foarte plină de importanță și tupeu așa că…
Sună interfonul.
– Da?
– Bună dimineața. Lavinia Sănătescu, am o întâlnire.
Apăs pe buton în timp ce zic:
– Desigur, vă așteptam. La etajul 1, prima pe dreapta. Am firma pe perete, lângă sonerie…
Nu mai răspunde.
Peste mai puțin de două minute, ușa se deschide fără niciun ciocănit prealabil și doamna în cauză invadează biroul meu. O apariție!
E înaltă și cu părul blond foarte lung și învolburat. Îmi întinde mâna atât de jos încât nu pot să i-o sărut.
– Lavinia Sănătescu. Am venit. Sunteți?…
– Tudor Stamatopol.
– Desigur. Cu dumneavoastră am vorbit la telefon…
– Da. Nu am secretară. Prefer așa. În meseria asta orice secret devine public atunci când…
Mă întrerupe.
– Știu vorba. Mă iertați sunt un pic grăbită. Să trecem la subiect.
– Bineînțeles. Luați loc.
Se așază. Privește țigara și se scotocește în poșetă.
– Pot fuma?
– Vă rog. O cafea?
– Nu, mulțumesc.
– Îmi voi aprinde și eu una. Vă ascult.
Mă relaxez în fotoliu o clipă, apoi sar să-i aprind țigara. Fumează niște paie aromate și lucitoare. Biroul e prea lat și aplecându-mă spre ea, privesc direct în decolteul bluzei albe de mătase de sub costumul elegant de culoarea oului de rață. Nu observă sau nu zice nimic.
O doamnă bine proporționată, la vreo 45-50 de ani. Bine întreținută. Fără verighetă pe mâna stângă. Aparent prosperă.
Deși se grăbește, fumează un minut în liniște, ca și când își caută cuvintele. Apoi mă privește în ochi și începe:
– Fiica mea a dispărut de acasă acum două zile.
Dacă aș fi pariat cu mine însumi aș fi câștigat în proporție de 90 la sută, că asta ar fi trebuit să fie prima frază. Mă simt, evident, ca într-un film. Nu că ar fi pentru prima oară!
– Vă ascult.
– Cam asta e tot. Am sunat-o pe toate telefoanele. Are două mobile. Erau închise. Descărcate probabil. Am sunat la colegi. Am dat emailuri și sms-uri, am intrat pe skype și pe mess…
Și îmi arată un telefon sofisticat, pe care îl scoate din geantă, o chestie cât o carte de buzunar, o carte de hârtie, dar ceva mai subțire.
– L-am programat să o caute din 15 în 15 minute pe toate canalele posibile și nimic.
– S-a mai întâmplat asta?
– Să dispară?
– Da, să plece de acasă.
– E vreo diferență? ripostează iritată.
– Eu cred că da, mă repliez. Dar să intrăm în detalii. Ce vârstă are fiica dumneavoastră? Aveți o fotografie? Și câteva date despre programul ei zilnic?
Bagă mâna în geanta de firmă, poate fi Vuitton, dar eu nu mă pricep la mărci, nu mă interesează și oricum am o repulsie… Scoate un teanc de foi albe împăturite la jumătate.
– Simona Sănătescu. 13 ani și jumătate. Aveți aici câteva imagini și date despre ea.
Mai strecoară o dată mâna albă, sidefie, cu unghii nu foarte lungi date cu lac transparent, și scoate din geantă un obiect mic și portocaliu.
– Aveți aici un stick cu tot ce am strâns de la ea. Chiar și emailuri cu niște colegi, orarul de la școală, un jurnal, tot felul de prostii…
– V-ați spionat fiica?
Mă privește cu ochii ca două lame de sabii chinezești. Ochii sunt înguști, verzi și tulburi.
– Suntem o familie mică, domnule Stamatopol. Am divorțat de generalul Sănătescu, dar am păstrat numele, face o pauză, pentru cea mică. Era foarte mică atunci…
– Mă iertați, n-am vrut… Și eu sunt divorțat.
– Să vă fie de bine. Eu consider că trebuie să știu totul despre fiica mea. Cel puțin până la o anumită vârstă.
O clipă am vrut să zâmbesc, întrebând-o dacă generalul Sănătescu e ăla din anii ’40… Era să fiu grosolan! Încerc să bat în retragere:
– Absolut. Aveți perfectă dreptate. Așa e…
– Alte întrebări?
– Cele clasice. Ați anunțat poliția?
– Nu. Simona a mai rămas peste noapte la colege. Am știut atunci. De vreo trei, patru ori nu m-a anunțat și m-am cam supărat. Am bănuit că va fi la fel. A doua zi, dimineața, când nu a apărut am început să mă îngrijorez. Acum e în vacanță și nu are școală. Ieri am încercat să o găsesc peste tot. Cum v-am spus. Apoi am hotărât să vă sun.
– Aha. Înțeleg. Și nu știți ce program avea pentru zilele acestea? Ceva neobișnuit? Ciudat?… Altfel decât normalul?
– Nu. Nimic. De la o vreme se întâlnește cu un băiat cu un an mai mare. Nu a vrut să-mi spună nimic despre el. Nu cred că e ceva serios. La 13 ani…
– Îi știți numele? Adresa?
– Nu știu nimic. E o chestiune recentă. De când a terminat școala. L-a întâlnit la serbare sau, mă rog, la petrecerea de după serbare… E la același liceu. Așa cred…
Și tace brusc. Mă privește fix.
– Să-mi găsiți fata!
– Am înțeles.
Scot dintr-un sertar două exemplare ale contractului meu standard.
– Vă rog să copletați aici. Știți tariful?
– Da, 500 pe zi. Vă plătesc trei zile, sper că e suficient să-mi găsiți fata. Și vă mai dau un bonus de 1000. De acord?
Mă simt mai liniștit acum. Zâmbesc.
– De acord. Vă mulțumesc.
În timp ce completează datele ridică ochii și zice:
– Aveți o armă?
– O armă? De ce mă întrebați?
– Un detectiv nu ar trebui să aibă și o armă?
– Nu suntem în filmele americane, doamnă! râd amuzat. Totuși vă pot spune că am.
Apuc geanta de umăr și scot tocul închis din care iese un pat de pistol. I-l arăt.
– Uitați aici!
– E adevărat?
Nu știu ce să răspund la asemenea prostie. Cucoana asta mă crede Philip Marlowe…
– Da, doamnă, e un Beretta 92F cu 12 cartușe. Mulțumită?
Lasă din nou ochii în jos, termină de completat, semnează, scoate dintr-un portofel uriaș 5 bancnote noi nouțe de 500 și îmi zâmbește complice:
– Iertați-mă, întotdeauna m-au fascinat detectivii și pistoalele lor.
Fraza sună stupid și ușor pervers. Nu comentez. Și nici nu o întreb dacă l-a citit pe Chandler. Pun arma la loc în geantă. Semnez și eu și iau banii.
– Pot să vă întreb cum de ați apelat tocmai la mine?
– Desigur. E simplu. Am găsit un pliant de prezentare a agenției dumneavoastră pe biroul fiicei mele.
– Cum așa!?
– Cum v-am spus. Un pliant nou nouț, pe mijlocul biroului. Avea și numărul de mobil subliniat cu markerul.
– Nu prea înțeleg.
– Nici eu, domnule Stamatopol, rostește apăsat și mă privește sfredelitor: Fiica mea v-a contactat până acum?
– Niciodată, doamnă. Ciudat… Ce să caute un pliant de-al meu pe biroul unei fete de 13 ani?
– Și mie mi s-a părut foarte straniu. Din acest motiv am și apelat la dvs și nu la alții…
Dar se oprește, înainte de a deveni grosolană. Nu la alții mai prosperi, probabil că ar fi vrut să zică…
– Așadar, vă urez succes! și se ridică în picioare.
Și eu la fel.
– Totuși nu ați uitat nimic? o întreb privindu-i gambele și apoi sandalele cu barete subțiri.
– O, da, desigur. Uitam ce e mai împortant. Urmele. Desigur.
Caută din nou în geantă și scoate o pungă mică transparentă în care se află un pătrat de mochetă groasă, de calitate superioară, colorată ușor neuniform, într-un roz pastelat. Nu mai mare de 10 pe 10 centimetri.
– L-am decupat chiar din camera ei. Din mijloc. Oricum trebuia să schimb mocheta, e puțin uzată și culoarea nu e uniformă, de la urme…
Mă trezesc vorbind în plus:
– Nu ați încercat cu traversele de hârtie? E mai practic.
Mă săgetează cu privirea.
– Nu stau eu cu hârtie pe jos, în casă, domnule!
– Mă scuzați.
Și iese lăsând ușa să se închidă singură. Rămân privind în jos la urmele ei, de un galben puternic, auriu. Ufff, la treabă!