Totul a început prin primăvară, acum câteva luni. Nu știu exact când. Ne-am trezit cu toții într-o dimineață că lăsam urme pe oriunde călcam. Urme colorate. O nebunie! Milioane de nuanțe unele mai vesele, altele destul de căcănii. A fost totul atât de brusc și de neașteptat… Cred că prima reacție a tuturor a fost o surdă durere de cap, ochii erau suprasolicitați de la atâtea culori. Au urmat accidente când șoferii nu mai deosebeau culoarea semaforului orbiți de atâta policromie sau policromatică, pe șosele și pe trotuare…
Ne-am obișnuit destul de repede. Au fost date ordonanțe și hotărâri de guvern. Au încercat să salveze măcar iarba din parcuri… Nu au reușit. Totul a început să se umple de culori, unele peste celelalte într-un amestec halucinant… Părea amuzant când ne trecuse durerea aceea de cap; apoi au început să curgă celelalte probleme. Neliniștea. Frica. Oricine putea fi urmărit… Specialiștii britanici au aflat foarte curând că nuanțele fiecăruia sunt unice, așadar un cadou minunat pentru poliție. Pentru detectivi. Pentru polițiile secrete și tot felul de alte servicii…Cu timpul au început cu toții să încerce să se păzească. Au explodat cluburile pentru învățatul mersului în mâini. A fost idee bună. Vreo lună… O idee tâmpită pentru că nu puteai vedea funcționari în costume negre și doamne în rochii de seară sau fuste scurte mergând în mâini… O mare tâmpenie. Au mai încercat cu papainoage. Până la urmă s-a găsit o soluție paleativă – patinele cu rotile. Mă rog, pentru cei mai tineri… Ceilalți ne-am descurcat cu hârtia. Role de hârtie cenușie, reciclată în casă, role de hârtie la birou… Se schimbă o dată pe zi și ai măcar impresia că locuința sau biroul rămân curate.
Omul se adaptează repede. Cred că după vreo trei luni, nici nu prea mai băgam de seamă. Intrase totul în banal, în cotidian. Doar specialiștii britanici se tot chinuiau să găsească soluții și la fiecare câteva zile auzeam o nouă teorie. Inutilă de altfel. Aaa, era să uit, și ecologiștii au ajuns la disperare, pentru că oricât încearcă să oprească infiltrarea în marile rezervații naturale, braconierii și vizitatorii clandestini distrug încet-încet toate locurile frumoase din lume, acoperindu-le cu urme în nuanțe stridente și ciudate. În fiecare seară, la știri, aflăm că încă un loc a fost mânjit, că o nouă statuie sau sit arheologic a fost pângărit prin colorare. Și din nou polițiile se pun în mișcare și peste alte trei, patru zile aflăm că i-au prins pe infractori. Până apar alții… Și caruselul colorat nu se mai oprește.
Pentru mine a fost o mană cerească. Nu prea mergea afacerea. În afară de câțiva soți disperați – mulți dintre ei foști colegi de școală, de armată, cunoștințe de la fostele joburi și tot așa – că soțiile lor calcă pe alături, nu prea aveam clienți. Crime? Nici pomeneală. Violuri? Puține. Violență casnică? Da, un pic mai multă, dar nu suficient pentru o mă întreține onorabil – casă, masă, chirii, pensie alimentară pentru Mihnea, eventual o cină cu vreo doamnă sau un film la cinema…
Pentru mine a fost minunat pentru că toți au început să se urmărească. Toți soții și toate soțiile, iubiții, bunicii, verișorii, mătușile și unchii, moștenirile, apartamentele, testamentele… O nebunie totală. Mă rog, nu am dat pe afară de muncă și nici nu m-am îmbogățit. M-am distrat puțin, i-am plătit lui Mihnea o croazieră în țările nordice, mi-am schimbat un pic garderoba si am vândut mașina veche de șapte ani, cumpărându-mi una veche doar de patru și cred că…
Sună telefonul. Mobilul lăsat pe birou.
Privesc ecranul. E Mihnea. Telepatie… Doar pomenisem de el.
– Da, bărbate.
– Neața, tata. Ce faci?
– Treabă.
– E, chiar și la ora asta? Nu mă păcăli.
– Parol. Tocmai a plecat o clientă.
– Aha, atunci e bine, pentru că aveam o rugăminte la tine.
Știu ce vrea. E absolut evident.
– Cât?
– Mă iei prea repede, tata.
– De ce să ne mai dăm pe după gard, vișin, cireș sau ce naiba e…
Îl aud cum râde ușor.
– Iar tu cu bancurile tale…
– N-am altele mai bune, bărbate.
– Nu mai îmi zice așa că nu-mi place!
– Dar cum? Man, bro, mă, bă?…
– Las-o baltă! Deci mă ajuți?
– Te ajut. Ai noroc. Ți-am zis. Cât vrei?
– Cât poți să-mi dai?
Ne tatonăm. L-am învățat ca într-o negociere să nu zică el primul și acum experimentează pe mine. Dar nu-i nimic…
– Cinci. E bine?
– Ce să fac cu cincizeci de lei? Nu-mi ajung pentru mai nimic, se jelește el.
– Vezi cum nu ești pe fază? Am zis cinci!
Tăcere. E impresionat. Cred și eu, nu am prea des asemenea posibilități.
– Adică… cinci sute?
– Exact, bărbate.
Îmi fluieră admirativ în ureche și nu mai protestează la apelativ.
– Ești tare, tata!
– Fuga încoace.
– Zbor. Pa.
Și îmi închide telefonul. Am un băiat de 15 ani. Din prima căsătorie. Și unica până acum. Dar mai sper. La cincizeci de ani, nu cred că-i voi mai face un frățior, dar măcar să-mi găsesc jumătatea mai pot spera. Am tot încercat, dar n-a fost să fie. O să vină… Cândva. O clipă gândul îmi zboară la cucoana de acum câteva minute. Divorțată a zis. Dar cam prea bogată, altă clasă. Socială. Parcă așa era la marxism… Chestiunea cu marele conflict între clasele sociale.
Ziceam că am un băiat, care acum e în vacanță și e singur, pentru că maică-sa a plecat în nu știu ce team building sau congres sau conferință pe la Helsinki. Bănuiesc că nu singură, ci cu vicepreședintele ăla arătos și grizonat, de care îmi tot vorbește Mihnea, că vine pe la ei cu parfumuri, flori pentru maică-sa și dulciuri pentru el. N-o prea nimerește. Mihnea nu mănâncă dulciuri și l-ar fi câștigat cu o carte veche de hârtie sau un bloc de desen… Treaba lui. Dar acum fii-miu e singur, așa că l-am primit pe semnătură și ar trebui să stau cu ochii pe el. N-o fac, pentru că e mare. L-am lăsat să stea de capul lui în apartamentul uriaș al măică-sii, să se distreze cu ai lui colegi – au tot felul de device-uri electronice pe acolo, îl văd măcar o dată pe zi și ne telefonăm cam la patru ore… Sună el de obicei. Dacă nu, îl pisez eu…
Ca totdeauna, dă cu ușa de perete, lărgind crăpăturile din tocul de lemn și lăsând să plutească prin încăpere în pic de tencuială fină.
– Am venit!
– Ohoo, rapid!
– Cum să nu!
Vine până în fața biroului și săltându-se peste blat în mâini, mă pupă pe obraz. E o mare cinste, nu e prea pupăcios de felul lui. Îl îmbrățișez și îi strâng mâna. Se aruncă pe unul dintre fotoliile scoică.
– Și cum de ai avut așa un client cu bani? Vreo crimă tenebroasă? Un satâr între coaste, un stilet în inimă?…
Băiatul meu are imaginație bogată, prea multe romane polițiste…
– Nu. O dispariție. O puștoaică de vreo 13 ani și ceva… Cam ca tine.
– Eu am aproape 15, protestează, și nu mai sunt un…
Dar vocea i se topește pe măsură ce privirea devine fixă și sticloasă, ochii se holbează și rămâne cu gura căscată uitându-se pe biroul meu.
– Vezi să nu-ți intre o muscă!
– Tu și cu bancurile tale răsuflate! zice, dar nu-și desprinde ochii de pe birou.
– Ce ai văzut, amice, de ai rămas așa, ca o statuie?
Întinde mâna și ridică bucata pătrată de mochetă roz.
– De unde ai asta?
– Îți place culoarea? De la clienta de mai devreme. Mi-a lăsat-o să…
Nu termin fraza pentru că deja m-am prins.
– Mihnea, unde ai dus fata?
Se înroșește, apoi se înverzește, apoi se albește. Se scufundă în fotoliul scoică și murmură:
– La noi în apartament, la mama… Dar nu i-am făcut nimic!
După mutra vizibil îngrozită îmi dau seama că nu minte.
– Dar, ce naiba ați făcut acolo, atâta vreme? O caută maică-sa de două zile…
Începe să-și recapete siguranța. A văzut că nu am sărit la gâtul lui…
– Exagerează. Maică-sa e o teroristă. O sună din oră în oră. Pe două telefoane. Și mai vrea să o vadă în video… Îți dai seama. Mare teroristă. Simona a venit pe la mine ieri pe la 10. Să ne jucăm ceva de strategie și să vedem un film. I-am pregătit ceva de mâncare. Ne-am luat cu vorba. Știi și tu, că doar ai fost și tu tânăr acum un milion de ani….
– Sigur, acum un milion de ani!
– Mă rog, că ești semicentenar… A trecut timpul. Seara ne-am plimbat. Apoi a dormit la mine. N-am făcut nimic. Pe bune!
– Nici un pupic ceva? O giugiuleală?
– Tata, se înroșește el, cum poți să mă întrebi așa ceva!?
– Scuze. Și acum ce facem? Trebuie să o sun pe femeia aia și să-i dau banii înapoi… Și când o să afle că tu ești marele amor al fiică-sii… O să mă reclame!
– Lasă, tata, că o mai țin până mâine și apoi îi zic să sune! Și-a închis telefoanele și a uitat, na, ce mare lucru?
– Nu e chiar așa de simplu.
– Păi și atunci?
– Nu știu, mă gândesc…
– Și eu ce fac? și arată din cap hârtia de 500 de lei, nou nouță, aflată pe birou la mai puțin de 10 centimentri de bucata pătrată de mochetă roz.
– Uff, pufnesc și mă las pe spate pe scaunul care scârțăie înfiorător, avertizându-mă că în curând va ceda și mă voi trezi jos. Mă gândesc așa: te întorci la fată și o pui să sune acasă. Mai stați ceva și deseară o duci frumos la maică-sa și te prezinți la ea, bla, bla, știi tu, te descurci…
– Și mai ce? S-o cer și de nevastă? Hai, măi tata,…
– Să nu aud discuții. Că acum o sun și pe maică-ta și o să ai două teroriste pe cap!
– Mama nu e teroristă!
– Mă scuzi.
Comentez în barbă: Numai pentru mine a fost!
– Reiau: livrezi deseară copila cu scuze , după ce în prealabil a sunat acasă. Acum e 11. La 12 să sune acasă. La 12.30 sun și eu și încerc să te acopăr! Pe seară la 7, o livrezi acasă, eu o invit pe mamă la restaurant, îi dau restul de bani înapoi și, cum se zice, azi, tot de pomană am muncit…
– Mare muncă!
– Alooo, obrăznicătură! Ai grijă că tai finanțarea.
Tace brusc. Bagă banii în buzunar și iese urlând un:
– Yes, sir!
Și trântește ușa. Iar mai cade un pic de tencuială albă…
Ce fac acum? O sun și o invit la restaurant, îi spun că a fost o neînțelegere, că nu știam, în fine, bălmăjesc ceva. Îi dau înapoi 1500 de lei și de restul mă fac că am muncit. Ba plătesc și masa. Mi se pare echitabil, nu-i așa?
După amiază toridă. În zare se strâng norii și probabil că pe seară va fi o furtună zdravănă. Cei doi se țin de mână. Parcul e plin de oameni care aleargă pe alei spre port sau spre metrou. Sunt orele de vârf în oraș.
– Și chiar trebuie să mă duc acasă? se alintă ea.
– Trebuie. Nu vreau să mă boscorodească tata. I-am promis, Si.
– Și chiar crezi că o să se vadă cu mama?
– Sper, Si.
– Dar o să-i placă?… Adică, mă gândesc… s-or potrivi?
Băiatul o privește în ochi.
– Si, te gândești la… prostii?
– Da, bineînțeles. La ei, cu iubirea mai subțire…
– Si, dar…
– De ce îmi tot zici Si?
– Îmi place. Suntem Si și Mi… Note muzicale.
– Da, așa e. Drăguț.
Se smulge din mâna lui și pășește repede în fața pe alee, călcând apăsat.
– Unde fugi?
– Nicăieri.
– Ce frumoasă e culoarea urmelor tale.
– Și a ta. E mai de bărbați, așa…
Și începe să se întoarcă venind spre el cu spatele și pășind înapoi exact pe urmele ei.
– Hei, Mi, uite ce ciudat! Urmele se șterg…
Băiatul aleargă lângă ea și privește. Ea calcă înapoi pe fiecare urmă și când ridică din nou piciorul, rozul s-a șters și dedesupt rămâne cacofonia cromatică de dinainte.
– Minune! Încearcă și tu!
El cade pe gânduri.
– Hei, încearcă și tu!
– Da, imediat. Mă gândesc doar că mersul înapoi înseamnă că ne întoarcem de unde am plecat. Și nu poți merge așa la infinit înapoi… E ca un fel de tunelul timpului pus pe înapoi, ca și când…
– Mi, lasă filosofia. E minunat! Ne distrăm…
E seară și atmosfera s-a răcorit după o scurtă răpăială. Restaurantul e elegant. Nu scump și nici de fițe. Eu nu-l știam. Mâncare bună. Liniște. Mesele mai rare. Discreție.
Nu mă așteptam să accepte. Și nici să treacă peste faptul că feciorul meu aproape îi răpise fiica. Pare o persoană mai normală acum, cu o salată în față, decât azi de dimineață când bătea cu piciorul în masă la biroul meu.
– Și așa,… ai fost ziarist la început?…
– Da, părea de viitor. Acum cu internetul…
– Știi, și eu am cochetat cu scrisul. Cenaclul literar, poezii, am vrut să fac reportaje.
O privesc cu admirație și mă cuprinde o vrajă binecuvântată. Ar fi o idee să ne mai întâlnim și cu altă ocazie, poate, cine știe…
– Te-am pierdut? Erai în visări?
– Te admiram…
Surâde natural și îmi dă replica:
– Texte din liceu?
– Chiar nu. De dimineață păreai mult mai inabordabilă.
– Adică?
– Burghezia.
– A, da? Cred că eram speriată că am pierdut-o pe Simona. Nu sunt așa.
– Observ.
Îmi bâzâie ceva în buzunar. Telefonul. Îl scot și mă uit.
– S-a întâmplat ceva?
– Nu. Mihnea. Îmi trimite semesuri de control.
Surâde din nou foarte natural.
Citesc.
Tata, se întâmplă ceva. Urmele se șterg dacă pășești înapoi. Ciudat, nu? Periculos? Mă gândeam și eu… Petrecere frumoasă. Eu acasă cu Si pe skype. Baftă. Mi.
Zâmbesc și eu.
– E totul ok?
– Da, îmi zice baftă. Auzi!… Mi-a transmis că dacă mergi înapoi urmele se șterg…
– Simona, mi-a povestit și ea când a ajuns acasă. Mă întreb ce-o să facem cu toții acum? O vom lua cu toții invers, ca și când ne-am întoarce în timp…
Se oprește și brusc, pălește.
– Ceva nu e în regulă! Tudor, privește la ceasul de pe perete!
Mă întorc și privesc cadranul rotund și auriu al ceasului din restaurant. O înjurătură îmi scapă printre buze și o strivesc înainte de a ieși toată pe gură. Rămân privind în gol. Secundarul se rotește invers…