De oriunde ai ataca poezia lui Anni Lorei-Mainka, ajungi în același punct. Punct central ori mărginaș. Înțelegi tot sau nimic. Asta după cum simți. Emoția este capitală în procesul hermeneutic aplicat cazului de față. Jurnal pe bilete de autobuz, Brumar, este o carte rapidă, sacadată, săgetând aluzii la tot pasul. O poveste despre o lume de altă dată, melancolică, plus o poveste despre reîntoarcerile periodice în patria balcanizată, ciurelizată. Oricum, nu e bine nici aici, nici dincolo, în spațiul teuton. Melancolia, așadar, va fi deconstruită constant de ironie. Realizatoarea de la Deutsche Welle, deși o povestitoare cu un haz nebun, se conține implacabil – mai nu vrea și mai se lasă. Poezia curge, plimbă camera de filmat aiuritor de rapid, șterge lacrimile din fugă. Tehnica – ireproșabilă.
Sau, poeziile mai pot fi percepute și ca un fel de texte pentru șlagăre când înlăcrimate, când năstrușnice: “bucureștiul chiar și așa fără canguri/și vapoare japoneze nu mă lovește/ lacrimile devin dulci ca un șerbet/ prea mult îmi va crăpa buzele” (Jurnal pe bilete de autobuz 1). Pe lângă melancolie, intervine și nostalgia după un paradis pierdut, un fel de Coasta Boacii cioraniană pe care o resimte mai toată diaspora românească: “când eram mică încercam să recunosc zgomotele și eram tare fericită când auzeam creanga/ caisului din fața casei lovindu-se de burlanul ruginit” (Jurnal pe bilete de autobuz 2). Trecutul se încheagă într-un decor de teatru prăfuit, plin de comori ascunse, ca podul împăratului din basme: “știu nu ai auzit de anii ’60/ pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereții/ bucătăriei/ el credea că va opri timpul/ a început cu 3000 de zile înainte de pensionare/ pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// și să vezi ce voi face eu la pensie – grădina – un paradis/ gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde ați cumpărat vopseaua/ domnule ah aveți pe cineva las’ că știm noi// tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic și zarurile de table” (Jurnal pe bilete de autobuz 3).De la relatarea epică și aluzivă, fără inflorescențe stilistice, se face saltul în metafore elaborate care, totuși, nu obosesc cititorul. Claritatea – acea claritas care era unul dintre principiile creative ale lui Joyce, care și el îl preluase din estetica medievală – rămâne intactă: “la capăt/ tu în formă de cer/ și drumul împăturit/ în pielea așteptărilor mele” (Jurnal pe bilete de autobuz 5).
Minunat este că discursul poetic este dublat de unul grafic, întemeiat mai ales pe decupaj și colaj. Materia primă pentru aceste jocuri sunt ziarele și revistele, dar apar și alte pattern-uri: ba un pește, ba niște carouri, ba chipuri invadate de frânturi de text. Un fragment ca: “cine își dorește/ happy-end// comandă salată/ fără ciuperci// există siteme fără ciuperci” (Jurnal pe bilete de autobuz 27), n-ar fi provocator în absența pandantului grafic.
Cartea ca artefact ludic este construită, de la un moment încolo, în cheie contrapunctică. Debarcă în versuri tristețea, frustarea și protestul. Niciodată fără să fie asezonate cu ingredientele anterioare: “unde stă dumnezeu// la radio au interzis/ întrebările” (Jurnal pe bilete de autobuz 35).
Însă nota predominantă este cea biografic-minimalistă care, prin întrebuințare constantă, conferă cărții o tonalitate de melopee. Sentimentalismul în artă nu este tocmai o delicatesă, în opinia mea, totuși mare parte din publicul Jurnalului pe bilete de autobuz va fi cucerit exact de nota lui elegiacă.
În Postfață, Florin Caragiu dezbate asupra titlului, care ar sugera impersonalitate, existență pasageră, dar invocă și feminintatea subiacentă, vădită în trăsături precum receptivitate, retrăire și “caracterul neresentimentar al evocărilor”. Într-adevăr, se simte căldura sufeltului poetizant în mai toate paginile, Anni Lorei-Mainka scriind în genul sentimental, nu în cel naiv, conform vechii împărțiri schilleriene.
Conștient ori nu, poeta prinde și moda adresantului unic, în cazul de față alexei. Așa se face că jurnalul este și o uriașă epistolă, în mare parte publicată/ foiletonistic pe site-ul agonia.ro. și, la o privire atentă, realizăm o altă contradciție a acestui volum incantatoiu și, în aparență, liniștit. Biletele de autobuz din lumea autoarei trebuie să fie destul de masive. Apoi, să te prefaci că scrii în public și oarecum pe fugă face bine la tehnică: sacadează, creează ambiguitate. Dar ce ciudat – să retrăiești vremuri de periferie vegetală a orașului balcanic în inima Europei supertehnologizate! De fapt, orice întâmplare actuală este poetizată în termeni și nuanțe de cămară a bunicii. Gust, culoare și arome la tot pasul: “am găsit târziu// o nișă între canin și prima măsea/marmelada de agrișe are gust de verde/ acreala sfârșitului de vară scorțișoară/ puțin amară a aburit prea repede borcanul” (Jurnal pe bilete de autobuz 62).
Nu face, însă, să ne bucurăm de paralela facilă cu Ion Pillat și G. Călinescu. Când ne așteptăm mai puțin, apar pe scenă figuri celebre, suprapuse scandalos: “pentru copilul din casă/ sartre nu a murit/ praful l-a aplecat spre hoelderlin/ privirea i s-ar fi curbat/ gura între buze strepezite/ s-ar fi micșorat la o întâlnire/ între rafturi goale în miros de vid// copilul din casă/ ridică din umeri/ când hegel își scutură tezele/ de care nu l-ar fi dezvățat nici stalin” (Jurnal pe bilete de autobuz 63).
Carevasăzică, nostalgia nu este așa nevinovată cum ni se părea nouă.