Privita de sus, din avion, cu mici exceptii, Spania este un tablou bicolor – rosu si galben. Rosul de la solul ars, asemenea zgurii, iar galbenul de la campiile cotropite de soarele ucigator.
Ici-colo, cromatica se diversifica, pete verzi – livezi de maslini si citrice – rasarind unde nu te astepti, mangaindu-ti privirea anemiata de foc. Asa imi explic prezenta celor doua culori pe drapelul national al unei tari enigmatice si darze, in care istoria este la ea acasa. Soarele frige napraznic, revarsandu-se nemilos din inaltul unui cer fara nori si, de aceea, parca fara sfarsit. Sub sarutul mortal al arsitei, pamantul se casca din loc in loc cersind un strop de apa, care intarzie. Nemiscarea caniculara subjuga totul, satele parand doar butaforii indraznete si gratuite, in asteptarea primilor locuitori. Strazi mute si pustii, printre casele de un alb solar dominate de jaluzele sau obloane, ca remediu pentru insuportabilele calduri. Cu increderea molesita, visezi sa apara un om sau un animal pentru a insufleti natura moarta, dar totul este in zadar. Ochiul, incetosat de lumina incinsa, plasmuieste fapturi si povesti, caznindu-se sa alunge teama de linistea atotcuprinzatoare si periculoasa.
Iata de ce Don Quijote s-a nascut in Spania si nu in alta parte, iar navigatori celebri au pornit tot de aici. Sub blestemul soarelui dogoritor ei au cautat cu obsesie o alta lume, mai suportabila, un spatiu care sa le ofere si altceva, dincolo de gloria efemera. Don Quijote a gasit-o in interiorul sau, cutreierand tinutul incendiar tocmai pentru a-si intretine himera. Navigatorii au traversat mari si oceane pentru a descoperi tari si oameni, intr-o incercare disperata de a crea alternative. Urmasii acestora traiesc voluptuos prezentul, calatorii nemaifiind ei, ci strainii in goana dupa exotic. Aici, in Spania, curiosii imbratiseaza bucuria si forfota unei vacante la care participa si localnicii, intr-un exercitiu al ospitalitatii necenzurate. Cu un program de lucru adecvat – 9-14 si 19-21 -, spaniolii inving arsita indiferent de locul de munca, pastrandu-si nealterata vitalitatea care le-a facilitat intalnirea cu maretia. Asa se face ca au reusit sa aduca anual cca. 40 milioane de turisti straini, intr-o tara cu… 30 milioane de locuitori si fara prea multe daruri geografice.
Spre Dambovita, desi vara este la fel de torida, romanii se tarasc spre locul de munca, gestul lor fiind de multe ori un act de eroism, normele internationale pentru protectia muncii zacand pe undeva, intr-un fiset prafuit. Somnolenta si apatica, populatia Romaniei, pentru care aerul conditionat este doar luxul personajelor din filmele americane, lancezeste in asteptarea toamnei salvatoare. La asa calduri cine se mai poate gandi la schimbarea orarului?
Vacanta mare pentru toata lumea – guvernanti si guvernati -, dar stearpa, precum Rosinanta.