Es Madrid Es Navidad
În ciuda aparențelor nu m-am dus la Madrid pentru șopingăreală. Faza asta s-a întâmplat cumva împotriva voinței mele. Și cu asta mi-am rezumat cam toată viața. Cum nu pot să plec pe undeva fără să ajung și la o mănăstire, într-o dimineață am luat-o spre Escorial. Mai întâi am mers cu metroul până la gara Atocha. Pe bilete scria că trenul pleca de la linia 1. Am coborât la linia 1. Deasupra scărilor rulante trona panoul cu lista destinațiilor. Escorialul nu se afla printre ele. Nu m-am ambalat prea tare. Organizarea latină lovea din nou. Și cât mai disprețuiam CFR-ul cu plăcuțele lui murdare, pe care scria cu litere plăpânde București-Brașov, București-Constanța… Pe trenurile din gara Atocha nu scria nimic. O femeie m-a întrebat disperată ce tren să ia. Am ridicat din umeri. Unii se urcau, stăteau vreun minut nehotărâți, apoi coborau. Cu privirea mea de vultur am văzut Escorialul pe panoul de la linia 2. Până am urcat înapoi în gară și până am coborât pe peronul de la linia 2 numai bine a venit un tren. Nu scria nimic nici pe ăsta. L-am luat totuși, cu inima îndoită. M-a convins pentru că avea etaj. Întotdeauna mi-au plăcut trenurile cu etaj. În afară de sex și de finala Cupei Campionilor la fotbal, nimic nu e mai plăcut decât o călătorie de la Făgăraș la Sighișoara, la etajul trenului de navetiști, cu un bidon de trei litri plin cu palincă plimbat din gură în gură, într-un semiîntuneric promițător generat de fumul de Assos și de becurile lihnite de foame, printr-un viscol năprasnic. Cu fiecare stație care ne îndepărta de gara Atocha mă convingeam tot mai vârtos că eram în trenul greșit. Mai ales că potrivit ecranului de la capătul vagonului destinația finală părea să fie Cercedilla. Nici urmă de Escorial. Am trecut pe lângă un spital, prin niște cartiere muncitorești, după care am ieșit din Madrid și am pătruns într-o plantație de măslini. Eram pentru prima oară în Spania și lucrul care îmi plăcea cel mai mult era că nu întâlnisem încă nici un român. Asta și meniul zilei la 12 euro. După vreo oră și ceva am coborât în Villalba. Probabil că pe acolo trecuse armata germană în timpul războiului civil pentru că aveau o gară perfect organizată. Scria clar ce tren pleacă spre Escorial, de la ce linie și chiar și la ce oră. În timp ce mă războiam cu automatele care vindeau apă și sucuri am reușit să-mi pierd biletul. Am scanat tot peronul. Nimic. Biletul meu spre Escorial trecuse în universul tahionic. N-am avut prea multă vreme să mă ocup de el pentru că a venit trenul. Vreo jumătate de oră, până la Escorial, am stat ca fachirii. O amendă era exact ce-mi lipsea. După ce am coborât din tren ne-am luat după niște americani. Ăștia ne-au dus la un autobuz.
– Merge la Escorial? a întrebat el.
Șoferul l-a privit amuzat.
– La mănăstire, a zis într-un târziu.
– Putem să mergem și pe jos? a întrebat americanul.
Noi le suflam în ceafă pentru că blocau singura ușă deschisă a autobuzului. Mai aveam puțin și îi împingeam înăuntru.
– Sigur că puteți, a răspuns șoferul. E încolo.
– E departe? a întrebat americanul prevăzător.
Probabil că era pățit.
– Nu. Vreo doi kilometri. Poate trei.
– Aaa… atunci mai bine cu autobuzul.
Șoferul a zâmbit mefistofelic.
– Cât e biletul? a mai întrebat americanul în timp ce nevastă-sa îl trăgea nervoasă de mânecă.
– Doi euro.
În timp ce urcam în autobuz, mi-am găsit și biletul pierdut în Villalba la automatul cu suc de ananas. Se pare că îl mutasem în celălalt buzunar. Sigur că se putea ajunge și pe jos la mănăstire. Ce nu spusese șoferul era că drumul însemna un urcuș nu foarte accentuat, dar suficient de solicitant pentru niște consumatori acerbi de televiziune și pizza.
Mănăstirea fondată de Filip al II-lea în 1563 a căpătat o situație specială în ierarhia Bisericii, fiind scoasă de sub autoritatea arhiepiscopului de Toledo prin două bule papale, atârnând doar de priorul său. Lucrurile devin și mai dubioase dacă luăm în considerare faptul că a fost închinată de la bun început lui San Lorenzo, patronul bibliotecarilor, comedianților și bucătarilor, tipul care a făcut pierdut Graalul și alte relicve ale bisericii în perioada persecuțiilor lui Valerian. Papa Sixtus nr. 2, bănuindu-și decapitarea aproape, i le-a dat lui nea Lorenzo, prietenul lui de pe vremea când trăiau amândoi în Spania și încă nu erau unul papă, iar celălalt diacon însărcinat cu administrarea bunurilor Bisericii. După ce Sixtus a fost scurtat de cap, cică prefectul Romei l-a chemat pe Lorenzo și i-a dat trei zile să se prezinte cu toată averea Bisericii. Om de spirit, ceea ce mă face să cred că era neprețuit la beții, Lorenzo a venit după trei zile cu toți săracii, golanii, văduvele, bolnavii, pensionarii, infirmii și cerșetorii pe care i-a putut strânge într-un termen atât de generos și a spus că asta e averea bisericii. Prefectul probabil că a apreciat poanta, dar avea și el obligațiile lui față de Valerian. Așa că l-a ars pe rug la 10 august 258. În mijlocul supliciului Lorenzo a rostit fraza care i-a cucerit pe vecie atât pe bucătari cât și pe comedianți:
– Sunt bine făcut pe partea asta, întoarceți-mă și pe cealaltă…
Ceva mai târziu i-au fost închinate două biserici în Roma. San Lorenzo in Panisperna, ridicată chiar pe locul în care a rostit poanta și San Lorenzo Fuori Le Mura, la intrarea în cimitir. Despre prima nu pot să spun nimic pentru că nu am văzut-o. Dar San Lorenzo Fuori Le Mura este plină de simboluri ciudate pentru descifrarea cărora ar fi nevoie de o comisie de experți în heraldică, semantică, istorie și probabil și geografie. Nu m-ar mira deloc dacă ar ascunde o hartă către Graal. Pentru că în cele trei zile acordate cu atâta inconștiență de către prefect, Graalul a făcut picioare. Se pare că cineva l-a dus în Spania, la Huesca, locul de baștină al lui Lorenzo. După cucerirea arabă Graalul a plecat în Pirinei, iar acolo i s-a pierdut urma, chipurile. După părerea mea aici intră în scenă ieronimiții. Deși ordinul în sine a fost fondat abia în secolul al XIV-lea sub denumirea de Ordo Sancti Hieronymi, revendicându-se din învățăturile Sfântului Augustin și ale Sfântului Ieronim, traducătorul Bibliei în vulgata, totuși anumite grupuri de ermiți existau deja cu mult înainte. Oficial, ordinul a fost fondat de doi călugări care au ridicat o mănăstire în Lupiana. Ordinul a fost recunoscut de papa Grigore nr.11 printr-o bulă în 1373 și din acel moment și-a început cariera fulminantă. Din motive cu totul necunoscute a dobândit favorurile regilor Spaniei și Portugaliei. O ploaie de mănăstiri regale s-a abătut peste el: Sfânta Maria din Guadalupe în Extremadura, Sfânta Maria din Bethleem în Lisabona și magnifica San Lorenzo de El Escorial. Misiuni în Lumea Nouă și în India. Bani și influență. Acuma, zic și eu, dacă băieții ăștia au salvat Graalul și de romani și de arabi meritau ceva cașcaval, nu? Și un sediu pe măsură la Escorial, unde să păzească mormintele regilor Spaniei, atât habsburgi cât și burboni, împăcați în moarte și marmură, precum și alte relicve ascunse prin catacombe, de care nu mai știe nici papa, mai ales dacă e franciscan.
Nu știu dacă cetățenii ăia au ascuns Graalul pe undeva, dar știu cert că buda au ascuns-o atât de bine, încât era cât pe ce să-mi crape vezica. Până am găsit-o am urcat sute de trepte, am luat-o pe culoare înguste, pe culoare largi, pe urmă am coborât alte sute de trepte, după care le-am urcat imediat la loc pentru că o luasem greșit și, în cele din urmă, cu o bucurie de neînchipuit, am găsit-o. A fost cel mai fericit moment al călătoriei la Escorial. E ușor să stai pe rug și să faci poante când nu mai ai nimic de pierdut. Tare mi-ar plăcea să-l văd pe nea Lorenzo în budoarul reginei Spaniei, înconjurat de turiste din Republica Cehă, blonde și blonde, în timp ce se roagă la toți sfinții din ceruri să nu se scape în pantaloni pe muzică de clavecin.
După aia am urcat în bibliotecă. La loc de cinste, printre câțiva regi în posturi ridicole, am găsit portretul fratelui José de Siguenza, fost prior al mănăstirii și consilier al regelui Filip al II-lea, omul pe care Unamuno îl considera un stilist al limbii spaniole depășit doar de Cervantes și de Juan de Valdés. În viziunea pictorului Bartolomé Carducho era un bărbat slab, cu un cioc tăiat din scurt, cu sprâncene stufoase și mâini de scriitor, cu o privire grea, încărcată de spovedanii și de secrete de alcov. Drumul lui către ieronimiți nu a fost deloc simplu. Mai întâi a studiat artele la Universitatea din Siguenza după care l-a lovit pofta de aventură. La 20 de ani a plecat spre Valencia, cu gândul să se înroleze în armata lui Don Álvaro de Bazán, marchiz de Santa Cruz, pe cale de îmbarcare spre Malta. Spre norocul bibliotecii din Escorial care altfel ar fi rămas într-un haos desăvârșit a ajuns cu o zi prea târziu pentru îmbarcare. De necaz s-a apucat de teologie. Se pare că pe vremea aia mănăstirile spaniole, sau cel puțin astea ale ieronimiților, aveau niște standarde extrem de ridicate. Prima oară când a vrut să intre la Sfânta Maria din Parral, în Segovia, l-au respins. Abia după ce a studiat teologia, matematica și câteva limbi străine l-au primit. A ajuns prior al mănăstirii și consilier al regelui. Dealtfel, Filip al II-lea a fost cel care l-a mutat de la Segovia la Escorial. Printre altele a scris o istorie a ordinului ieronimiților pe care tare mi-ar plăcea să pun lăbuțele, dar presimt că treaba asta nu o să se întâmple niciodată.
Întoarcerea la Madrid a fost învăluită în ceață și la propriu și la figurat. Când am ieșit din biblioteca mănăstirii am constatat că peste munte, peste pădure, peste ctitoria lui Filip al II-lea și peste orășelul ce picotea cuminte la poalele ei se lăsase o negură deasă. Am luat-o pe jos spre gară. Preț de trei kilometri abia dacă ne-am intersectat cu două mașini. La gară nu știa nimeni ce tren pleacă spre Madrid, de la ce peron sau de la ce oră. Ne-am așezat pe o băncuță și am așteptat. Unii turiști se agitau nervoși de pe un peron pe altul, citeau isterizați fiecare afiș din care nu înțelegeau o iotă. Diagrame complicate înfățișau curioșilor mersul galaxiilor prin univers. Erau vreo două trenuri trase în gară. Goale pușcă. Unii se urcau în ele, așteptau o vreme, apoi coborau convinși că nu vor pleca niciodată. Deodată, din inima pâclei, a apărut un tren zburlit, împrăștiind în jur aburi și zvonul că se îndreaptă spre Madrid. Spre uimirea mea chiar așa a fost. Pe la șapte seara am ajuns în Nuevos Ministerios. De acolo am luat metroul către Tribunal. Muream de foame. Frumoasă mănăstirea, dar nu au dat și ei un prânz călugăresc, acolo, o saramură de crăpuștean, ceva sărmăluțe de post, niște măsline zbârcite măcar. NIMIC. Ieronimiții ăștia se pare că sunt cam ursuzi. La „Regina Paellelor” am prins penultima masă. Restaurantul era la etajul unei case vechi. Am mâncat brânza Manchego, jamon-ul Iberico și paella cu fructe de mare cu senzația că din minut în minut avea să intre în cameră un personaj din Ibañez să cânte ceva la pianină ori să împartă portocale de pe o tipsie de argint. Singura persoană care și-a făcut apariția a fost emisarul Reginei cu nota de plată. Pe la 11 noaptea am aterizat într-o bodegă în care abia am găsit un singur scaun liber la bar pe care s-a cocoțat jumătatea mea, într-un echilibru precar. Când a ieșit să fumeze i-am furat scaunul. Am cerut un whisky, iar barmanul mi-a dat și niște chipsuri. Alături, un bărbat la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, cu fular de mătase și pantofi de lac trăgea de un pahar de tinto. Partenera lui era pe bere. În partea dreaptă aveam un grup vesel de vreo șase derbedei și derbedele care beau cerveza după cerveza și răcneau unul la celălalt, încercând să acopere tobele africane care ne defrișau timpanele. Toate hainele lor stăteau claie peste grămadă pe un scăunel de bar. În mod inevitabil una dintre fete le-a dărâmat și le-a împrăștiat pe sub bar și pe sub măsuțele celor 7 pitici din împrejurimi. Nu s-a supărat nimeni. Tot ea le-a strâns resemnată și le-a pus la loc exact în aceeași poziție din care se prăbușiseră. Tipul cu fularul de mătase, sobru și distant îi explica ceva partenerei. Vorbea atât de încet, încât ea nu auzea nimic, dar chestia asta nu părea să fie o piedică pentru nici unul din ei. Trei fete au apărut brusc lângă mine și au cerut trei beri. Probabil că erau și tinere și frumoase, dar eu doar ce descoperisem deasupra reclamei cu Mahou o sticlă de coniac Torres. Barmanul a turnat berile și le-a cerut 9 euro. Așa mult? au zis ele. Cum nu s-a oferit nimeni să suporte costul berilor, fetele au plecat, iar barmanul a tras paharele pe dreapta pentru alți mușterii. Mă gândeam să cer și un coniac de la bodegile Torres, însă experiența năprasnică a fetelor m-a cam pus pe gânduri, iar după ce tipul cu fular de mătase a cerut nota, mi s-a părut că barul nu mai era la fel de haios, așa că am plătit și am plecat. După care am mers mult, prin noapte, de-a lungul bulevardelor largi, privind vitrinele cu poșete și bijuterii, restaurantele japoneze, locantele specializate în bacalao, hotelurile luxoase și pulpele de porci hrăniți cu ghindă atârnate peste tot. La hotel m-am trântit în pat și am deschis televizorul. Pe toate canalele spaniole rulau într-o veselie reclame la parfumuri franțuzești și italienești. Am adormit înconjurat de promisiuni lascive. Am dormit agitat și am fost trezit cu brutalitate dimineața de o fetișcană cu un ecuson în piept, care voia să-mi dea o masă de călcat. Spre uimirea ei am refuzat-o.
Am plecat din Madrid pe la opt dimineața, când încă nu se trezise nimeni în afara băieților de la salubritate care spălau trotuarele. O pancartă cu Es Madrid Es Navidad căzuse și se zbătea neputincioasă în jeturile de spumă. I-am aruncat o ultimă privire circumspectă înainte de a începe coborârea de cinci etaje spre adâncurile întunecate ale metroului.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească