Vacanze padane

Nici nu imi imaginam, cand am plecat din Bucuresti, ca nu voi regreta ca nu am dat o fuga de o zi la Firenze sau Venezia, sau macar Verona. La ce bun cand aveam la picioare Lago di Orta, Maggiore, Milano si Torino si zeci de satulete pasnice, fiecare impanat cu un un secret culinar, neverosimil daca il privesti din Romania?
Cat de verosimil pare titlul de „cea mai buna inghetata din lume”? Ei bine, amicul meu crdede ca ea exista la Vicolungo, un sat cu 30 de case, un bar, o biserica si o primarie, aflat pe drumul dintre Novara (un oras de 200.000 de locuitori, la 20 km de Milano) si Lago di Orta.
Pentru un localnic nu e nimic mai simplu decat sa se urce in masina, chiar daca tinta nebuniei sale din acea seara este la 30 de kilometri departare si sa ajunga cat ai zice „gelato” la baruletul din centrul satului, unde, pentru 1 euro cupa, va savura inghetata preparata din lapte proaspat de vaca, muls in dimineata respectiva.
Inghetata de iaurt este deja un produs comun la orice colt de strada, iar celebra „inghetata italiana”, in genul careia se vinde la noi la mall, este aici doar un produs pentru „tedeschi” – adica nesofisticatii turisti germani.
Nicaieri in lume nu am vazut ca oamenii sa puna atata pret pe produsele locale. Eu insami am cumparat pentru acasa vreo 20 de feluri de branza, variatiuni pe teme caprese si peccore padane.
Daca ai „pilele” necesare, poti vizita si o fabrica de gorgonzola, unde controlul umiditatii, pe langa calitatea laptelui, este secretul unui produs exceptional. In nord, gorgonzola se mananca si cu mamaliga, nu degeaba italienilor din zona li de spune „polentoni” – mamaligari. Aici si malaiul e ridicat la rang inalt, pentru ca este produs „loco”, la fel si orezul, care provine din orezariile ce se intind stralucitoare de-a lungul autostrazilor.
Una dintre cele mai romantice imagini pe care le-am vazut in ultimii ani a fost cu doi tineri asiatici care se tineau de mana si se plimbau pe marginea unui camp cu orez. Imaginea valora cat o definitie a multiculturalismului, transplantata langa Novara, din categoria restaurante indiene, shaormerii arabesti sau fluieraturi romanesti pe care le vezi/auzi la tot pasul in Italia.
Spuneam mai sus de Novara, pentru ca acesta este orasul in care am stat cele zece zile: un oras mic pentru standarele turistice, dar care are teatru liric, un parc impecabil, magazine de lux, un centru vechi de vis, cu barulete pe stradutele inguste, si cu acces rapid la megaorasele din apropiere, Milano sau Torino, si la lacuri. Daca tii sa vezi marea, intorci la sud, spre Genova si in doua ore esti la destinatie. Varianta ideala este sa ai o masina, dar se circula impecabil (si ieftin) si cu trenurile locale sau cu autobuzele.
Cum ajungi la Milano, in aproximativ jumatate de ora de condus, iti dai seama de ce oamenii prefera sa se mute in orase ca Novara. Iti ia mintile, pur si simplu, cu aglomeratia, rumoarea, agitatia continua. La Milano, in centru orice trotuar e o pasarela, orice femeie este o vitrina Gucci, Prada sau Versace. In urma cu vreo luna, la peste 30 de grade, uniforma din zona centrala era urmatoarea: par castaniu deschis, valvoi, jacheta mulata din piele neagra, esarfa alb cu negru, fusta neagra clopot, mini sau pana la genunchi, cizme cu toc din piele neagra, care strangeau bine pulpa pana la genunchi. Templul fashionistelor este evident La Rinascente: echivalentul galeriilor La Fayette din Paris si strada Modei, care pleaca din Piata Domului si se intinde pe zeci de mii de metri patrati. Aici Versace si toate celelalte case de moda care conteaza in lume au cate o cladire destinata fiecarei categorii: femei, barbati, parfumerie, mobila etc.
Pentru bugete de criza, ghidul de ocazie recomanda Corso Buenos Aires, unde se face adevaratul shopping nebun, cu zeci de magazine de pantofi din piele redusi la 10-20 de euro, cu deja banalele Stefanel sau Zara, dar si cu ispite din categoria patiserii sau gelaterii. Am decretat, snackul meu preferat ramane foccacia cu masline verzi, in orice conditii. Am incercat si la Milano, si la Torino, si la targul de alimente organizat in fiecare luni la Novara, dar cea mai buna varianta a ramas la patiseria din centrul Ortei, localitatea cea mai insemnata de pe malul lacului cu acelasi nume. Orta este un lac destul de mic, in comparatie cu Maggiore sau Como, dar are un farmec elitist greu de egalat. Se coboara spre localitatile de pe margine ca intr-un lighean, iar prima casa care domina intrarea este o vila alba somptuoasa ce ii apartine, spun localnicii, lui Adriano Celentano.
Insa farmecul Villei Crespi, un hotel de patru stele care a intrat in catalogul Michelin, este inegalabil. Picturile in culori delicate din exteriorul cladirii trebuie reconditionate periodic, din cauza umiditatii excesive, iar hotelul arata impecabil. Ce sa mai spun de interior: ai pana si un hammam, iar fiecare dintre cele 14 camere puse la dispozitia turistilor te face sa plangi de disperare ca nu te-ai nascut printesa. Sau macar sotie de mafiot, ca in La Piovra, din cate imi amintesc, casele impricinatilor cam asa aratau.  Am trecut repede peste nenorocul meu, plimbandu-ma cu trenuletul turistic in Orta City, sub zeci de tufe de glicine roz, care acopereau zidurile vechi ale palatelor.
Mirosul glicinelor este aroma dominanta si la Arona, un oras pe Maggiore, in apropierea caruia si-a mai cumparat o vila Silvio Berlusconi. Ambianta turistica este aici mai puternica, dar si pentru ca ai un acces mai bun: am ajuns cu trenul de la Novara in 30 de minute. Poti sa te plimbi cu vaporasul pe lac sau poti sa conduci spre nord, pana in Elvetia, dar eu am preferat sa fac turul magazinelor (prin vitrina) caci la orele pranzului lumea era la siesta.
Shopping cu calm am facut la Torino, de unde mi-am luat evident sandale romane. La Torino am mers cu prietena mea Mihaela, care mi-a spus din timp ca orasul este cel mai frumos din nord (ea locuieste de 5 ani in Italia si a apucat sa cantareasca plusurile si minusurile ). Am privit-o cu spranceana ridicata, dar acum nu as putea sa o mai contrazic. Are un spirit tineresc si artistic pe care nu prea apuci sa il remarci in alta parte. Seamana mult cu Parisul, mai ales daca mergi la Po si privesti lung curba podurilor care il traverseaza. Spiritul boem sta poate si in faptul ca la Torino tot timpul se intampla ceva si lumea sta sa iti povesteasca de parca n-ar avea alta treaba, spre deosebire de Milano, unde time este mai mult money, decat leisure. Problema cu cele doua orase, spune prietena mea, este ca sunt ca doua surori aflate intr-un fel de concurenta culturala, iar sora mai uratica si municitoare – Torino, incepe acum sa castige teren pentru ca vine cu zeci de posibilitati. Noi am ales doar una, pentru ca suntem cinefile, si am vizitat Museo del Cinema: am intrat gratis cu legitimatia de ziarist, iar doamnele de la ghiseu m-au privit egal si dupa ce le-am zis ca sunt din Romania (iar situatia s-a repetat peste tot unde mi-am declinat originile, semn ca nu tot ce zboara se si mananca).  
Muzeul cinematografiei este construit la baza unei foste sinagogi, care a fost cedata statului de catre comunitatea evreiasca in jurul lui 1900. Turla cladirii ofera o priveliste panoramica spectaculoasa a orasului, cu Alpii inzapeziti la orizont. Cand am vizitat noi muzeul, era o expozitie dedicata lui Rudolf Valentino, dar punctul tare sta in vizitarea incaperilor tematice (cu decoruri din diferite filme sau inspirate din opera unor regizori celebri) sau la „odihna din sala centrala”, unde poti urmari la ecrane diferite, in timp ce zaci intr-un fotoliu cu difuzoare „in urechi” scene celebre din filme, grupate pe regizori celebri. Langa muzeu mai ai si obiecte personale ale unor actori celebri: cum ar fi un corset al lui Marylin Monroe, dar si bucuria dialogului cu ghizii, care iti dezvaluie si alte optiuni: cum ar fi un tur al catacombelor din Torino, care se face in fiecare noapte.
Nu mai aveam timp de catacombe, nici de admirat in amanunt porticele orasului sau de mers la expozitia de gastronomie. Am intrat totusi la un magazin de vechituri (le caut mereu cand trec granita) si am gasit la pretul de 1 euro bucata patru desene cu peisaje din Venezia. Si linistita ca am bifat si orasul asta, m-am intors acasa.