„Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii…” – vestita replică din capodopera shakespeariană Cum vă place îmi sună din nou, în timp ce aplaud în picioare alături de întreaga asistență finalul – punctat de nelipsita regie de aplauze marca Andrei Șerban – reprezentației producție a Operei Naționale Române din Iași susținută pe scena operei bucureștene cu spectacolul Văduva veselă de Lehar.
Este un spectacol de 4 ore care pot trece foarte repede sau foarte încet, în funcție de stările care definesc poziția spectatorului, care poate să revolte sau să încânte (până aici nimic neobișnuit la regizorul Andrei Șerban), dar care cu siguranță descriu o experiență deosebită, unică aș spune, care depășește convenția generală a spectacolului, fie el de operă, operetă sau teatru.
Andrei Șerban face parte din categoria vrăjitorilor. Este acel tip de personalitate care îi convinge pe ceilalți să intre în visul lui, ca în propriile lor plăsmuiri. Astfel, alături de cei de pe scenă vin mulți dintre cei care iau contact cu spectacolele sale. Printre aceștia mă număr și eu. Și sunt bucuros că mi s-a întîmplat din nou cu prilejul ultimei premiere a operei ieșene, care continuă în același timp la Iași și București o serie de spectacole prestigioase care marchează o ruptură de vechea convenție de spectacol care a ținut producțiile autohtone de gen multă vreme departe de lumea civilizată.
A scrie în vremurile acestea pline de conflicte despre Văduva veselă te plasează în mod obligatoriu în ochii celor care gândesc simplu într-o tabără: albă sau neagră. Fără nuanțe. Deși vorbim – culmea – despre Artă, Artiști și Valori Estetice, adică despre categoriile cele mai delicios interpretabile.
Pentru că m-am declarat de la începutul articolului cucerit de ceea ce am văzut, auzit și simțit la acest spectacol, am să vă spun că cea de a treia versiune regizorală a Văduvei realizată de Andrei Șerban nu este nici despre operetă, nici despre operă și nici despre teatru. Este vorba – așa cum și trebuie de fapt să fie într-o poveste bună – despre noi, cei de acum. Totul este spus cu o fervoare care motivează trecerea cu dezinvoltură – pusă la punct alminteri în cele mai mici amănunte – peste diferite genuri de arte ale spectacolului, de la montajul poeziilor patriotice „de dinainte” până la coregrafia de început de meci a naționalei de rugby a Noii Zeelande… și exemplele pot umple multe pagini.
Fac parte dintre cei convinși de argumentul regizorului din caietul program, care spune că acest spectacol este o oglindă pusă cu fața spre momentul nostru de acum. Este o oglindă subiectivă – firește, cum altfel? – dar un întreg prin excelență, de unde și marele deserviciu pe care – așa cum a fost și cazul Troienelor din 1990 – orice știre de televiziune sau material de promovare are toate șansele să-l facă spectacolului prin înfățișarea pe ecranul televizorului a unor secvențe rupte din context.
Văduva veselă vrea să fie de toate. Ca și Oedipe-ul care scandaliza acum 20 de ani, este un spectacol cu un mesaj urgent, care vorbește dintr-o răsuflare despre tot și toate, printr-o copleșitoare bogăție de mijloace artistice, mânuind simboluri și clișee cu mâna stângă în locul celei drepte, cu ochii larg… închiși, obligând sârma de deasupra prăpastiei să nu stea dreaptă, ci să îi urmeze pașii, pentru a te face să înțelegi că nu poți vedea Binele, Îndoiala și toate celelalte numai acolo unde bat reflectoarele, că nu putem să ne facem că uităm, mai ales când râdem sau plângem.
Văduva veselă în regia lui Andrei Șerban debordează de umanitate. Începând de la modul minunat în care a reușit din nou să aducă la maximul măiestriei artistice întreaga distribuție, cu cântăreți care spun mult text, cu balerine care cântă și susțin scene întregi numai cu proză, cu mișcare scenică continuă desfășurată pe mai multe planuri, cu posturi atipice, cu text vorbit și cântat în română, engleză, franceză și germană, cu teme majore precum cea a erotismului așezate fără echivoc acolo unde le este locul, adică la foarte suprafața mesajului real al actului artistic, Andrei Șerban a venit din nou în fața publicului său încărcat de respect și foarte multă dragoste, susținute printr-un volum imens de muncă tradus printr-o impresionantă grijă pentru detaliu, fără ca acest lucru să atragă atenția asupra actului regizoral în sine.
A fost acolo în sala de spectacol totul numai o încântare? Răspunsul este nu. Cine se așteaptă să asiste la o producție în care regizorul înfășoară spectatorul într-un cocon confortabil prin hublourile căruia să panorameze întâmplări reconfortante, e mai bine să stea acasă. Deși ai motiv să fii tot timpul cu zâmbetul pe buze, Văduva lui Andrei Șerban provoacă tot timpul spectatorul. Selecția de texte luate din scrierile jurnalistice ale lui Andrei Pleșu și Radu Paraschivescu – fotografii ale momentului la care au fost scrise, în ciuda conținutului aparent general valabil – îți arată nu de puține ori buza prăpastiei, creîndu-se acel tip de suspans în care te întrebi : „Ei și acum…. cum o rezolvi?”
Rezolvarea poate sau nu să-ți fie pe plac, dar cu siguranță „ceva” te va surprinde. Peste toate, spectacolul merită din plin să fie luat ca o invitație la optimism. Merită să ne contaminăm de la o astfel de bogăție de idei puse în pagină cu entuziasm și strălucire de o lungă listă de interpreți care au curajul de a-și forța limitele exprimării artistice cu rezultate atât de bune!
Nu-i voi putea menționa pe toți cei implicați în această primă parte, cea de la București, a aventurii artistice pe care Văduva veselă în regia lui Andrei Șerban o va continua sperăm pentru un număr cât mai mare de spectacole la Opera Națională Română din Iași. Strălucitori în toate registrele vocal-emoționale Ana Maria Donose (Hannah) și Tiberius Simu (Danilo), excepțională Marta Sandu (Valencienne) alături de Valentin Vasiliu (Amabsadorul) și Andrei Fermeșanu (Camille), tipologii foarte bine conturate. Cât despre Claudiu Bleonț (Njegus)… formidabil! Pline de vervă Gabriela Daha (Zizi) și Tatiana Purcaru (Violeta) alături de „aprinșii” Alexandru Savin (St.Brioche) și Ștefan Linu (Cascada), adorabili Tudor Florența (Kromski) și Vasile Filimon (Bairamovici), perfect plauzibili agenții Robert Buzilă și Ovidiu Manolache. Orchestra și Corul Operei Naționale din Iași conduse de Vlad Conta, o excelentă performanță cu un discurs fără emoții, cu foarte bune momente solistice la vioară și violoncel. Coregrafia semnată de Andreea Gavriliu a fost un element care a contribuit major la unificarea expresivității corporale atât de diferite a cântăreților și respectiv balerinilor. Un liant al planurilor scenice au fost și luminile concepute de Andrei Șerban cu colaborarea lui Nicolae Stancu pentru spectacolele de la București.
Scenografia semnată de Anka Lupeș excelent integrată în atmosfera spectacolului, cele trei module reușind prin cromatică și adâncime să dea personalitate fiecarui act, alături de surprinzătoare puncte de interes vizual atât de utile percepției și credibilității situațiilor scenice. Cât despre costume… o adevărată probă de virtuozitate, având acea fină tușă a atemporalității, servind excelent tipologia personajelor.
Scenariul adaptat de Andrei Șerban și Daniela Dima este cu siguranță mult mai provocator pentru spectatorul din 2016 decât libretul clasic. De altfel, în cazul celor doi vorbim despre un tip de colaborare care dă definiția unui spirit de echipă ce impresionează tot mai mult după vizionarea spectacolului.
Avem șansa de a fi contemporani cu un mare regizor român. Un artist dintr-o generație care a pus arta spectacolului românesc pe harta culturii universale. O astfel de șansă a fost și este corect înțeleasă de Beatrice Rancea care a ales astfel să dea valoare și relevanță unei poziții admistrative în mod fatal vremelnice, prin înlesnirea și încurajarea prezenței lui Andrei Șerban în viața noastră culturală.
Acest proiect a fost posibil printr-un efort depus de artiști pasionați de munca lor. Mergeți să vedeți Văduva veselă la Iași, dacă nu ați reușit la București! Un minunat prilej de turism cultural pentru un spectacol despre care veți avea ce povesti.
”Văduva veselă”, operetă în trei acte de Franz Lehár. Adaptare de Daniela Dima și Andrei Șerban, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu. După libretul original de Viktor Léon și Léo Stein. Dirijori: Vlad Conta. Regia: Andrei Șerban. Regizor asociat: Daniela Dima. Scenografia: Anka Lupeș. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Lumini: Andrei Șerban În colaborare cu: Lucian Țurcanu (Opera Națională Română Iași), Nicolae Stancu (Opera Națională București)