Valorile tinere

E nevoie de curaj pentru a organiza anual un Festival al Dramaturgiei Romanesti, cum este cel ajuns in 2008 la editia a XIV-a. Teatrul National din Timisoara a crezut in acest proiect si tanara regizoare, devenita directoare, Ada Lupu crede in valorile tinerei dramaturgii, convocate cu precadere la aceasta editie. E nevoie de curaj pentru ca, privind afisul curent, dramaturgia romaneasca, tanara sau adulta, nu pare a fi o prezenta care sa sara in ochi. Refugiate in spatii neconventionale (cu laudabila exceptie a Nationalului bucurestean), povestile dramatice ale tinerilor autori se adreseaza unui public de nisa, celor care se identifica usor cu personajele mai mult sau mai putin marginale, nemultumite de toti si de toate, dar mai ales de adultii fosti comunisti opaci si marginiti sau de actualii profitori marginiti si opaci, gata sa se bucure de dreptul la libera circulatie in Uniunea Europeana si aiurea. In structurile dramatice mai evoluate, lumea capitalismului triumfator e la fel de netrebnica si limitata ca si aceea lasata in urma.

Dupa ce am aplaudat capetele de serie – Stop the tempo! de Gianina Carbunariu, Ingerul electric de Radu Macrinici, Amalia respira adanc de Alina Nelega -, reluarea acelorasi scheme repeta in oglinda cliseele primei perioade a literaturii de propaganda comunista, cand originea sociala determina caracterul, iar conflictul evolua fara surprize, justificand maniheismul represiunii politice. Piesele vazute de mine anul acesta la Timisoara au confirmat impresia de ansamblu: fiecare poate fi discutata amanuntind ce e bun si ce e doar schitat, dar refuzul unei structuri dramatice coerente nu creeaza cine stie ce deschideri revolutionare, ci doar fragmente de haos. Suma saraciilor nu da bogatie si, in comparatie cu ceea ce stiu din dramaturgia altor tari postcomuniste, dramele romanesti mi se par handicapate de dorinta de a surprinde trairi valabile oricand si oriunde, ocolind ceea ce ar putea fi caracteristic pentru tranzitia romaneasca. E nedreapta, probabil, indreptarea acestui repros exclusiv spre dramaturgia tinerilor, pentru ca si dramaturgii adulti sau “foarte adulti” sunt la fel de zavorati in metaforele obscure ale existentei. Regia tanara izbuteste uneori, prin spectacol, sa insufle viata in aceste scheme, asa cum a facut Alexandra Badea cu Complexul Romania; alteori, nu. De neinteles mi se pare exercitiul regizoarei Gianina Carbunariu, care si-a sabotat cu mult zel propriul text, Poimaine alaltaieri. Concursul de dramaturgie organizat de festival, atelierele sunt, in acest context, actiuni menite sa stimuleze analiza lucida, lipsita de complezenta a feno-menului. Nu creativitatea sau talentul lipsesc in noua generatie, dar fondul carcotas care hraneste opinia publica din Romania a patruns si in teatru. Revolta nu creste pe acelasi sol cu nevroza. Cand s-a lansat conceptul si colectivul dramAcum, lozinca a fost “Ai o idee? Ti-o facem!”. Grupul initial de regizori indrumati de profesorul Nicu Mandea nu cerea texte finite, se primeau rezumate si chiar cateva scene din viitoarea drama, urmand ca, de la o sclipire buna, sa fie elaborata forma finala. Membrii acestui grup stiu prea bine ca drama e un gen pretentios sub raportul constructiei (chiar cand pare ca se poate dispensa de ea). Este evident ca realizarile – atatea cate sunt – ale tinerilor dramaturgi si regizori datoreaza mult acestui elan. La inceput au fost si idei, si disponibilitatea de a le transpune scenic. Acum ideile au inceput sa se repete, iar textele au ramas, in majoritate, schite ale unor posibile drame. In revista atent, Cristina Rusiecki lanseaza patetic o intrebare la adresa criticilor de “varste onorabile, care abunda mai mult sau mai putin onest”: “Cat o sa mai defilam cu Caragiale, Sebastian si cand avem noroc, Ionesco?”. Raspunsul e simplu: cat o sa vrea ei sa mai defileze cu noi – desi nu pasul de defilare este principala lor calitate.