Valuta din „camara" Bancii Nationale (VI)

La banca centrala, in „camara” – contul poarta denumirea exacta de „rezerve internationale” -, in afara valutei (26,2 miliarde de euro la 31 mai 2009) mai exista si o importanta cantitate de aur: 103,7 tone. Valoarea acestui tezaur se schimba continuu, urmand cresterea sau scaderea pretului international de pe piata aurului. Daca la 31 decembrie 2008, aurul din „camara” BNR valora 2 miliarde de euro, valoarea aurului a crescut la 2,3 miliarde in mai. Aceasta componenta a rezervei e un factor de credibilitate. Si o parte a averii tarii.
Adevarul este ca noi, romanii, inca din cele mai vechi timpuri, am pus semnul egal intre aur si bogatie. Iar statul, de-a lungul vremurilor, a acordat o atentie aparte acestei bogatii. Inainte de Primul Razboi Mondial, in imprejurari dramatice, statul nostru si-a asumat monopolul aurului. Pentru a nu-l mai ceda timp de 86 de ani. Pana in 2000. Caci abia in anul 2000 Romania a trecut la liberalizarea metalului galben. Alte tari, insa, care au monopolizat si ele aurul in 1914, l-au liberalizat cu mult timp in urma. De altfel, inca din preajma marelui macel din 1914-1918, aurul incepuse sa-si piarda stralucirea de altadata. Etalonului aur clasic, ca masura a valorii banilor, i se pregatea iesirea din istorie.
Lovitura de gratie o primise in secolul al XIX-lea. Veacul in care se intrupasera atatea mari biruinte ale umanitatii a marcat o stingere treptata a febrei aurului. Lumea financiara a optat pentru un soi de balans intre aur si argint: bimetalismul. Sistem adoptat si de Romania, la zece ani dupa Unirea din 1859.
Atunci insa, in secolul al XIX-lea, bimetalismul a incercat sa puna in circulatie, pentru fiecare tara in acelasi timp, atat o moneda ieftina, de argint, cat si una scumpa, de aur. Ca sa rezolve obsedanta dilema: bani ieftini sau bani scumpi? Din acelasi motiv, Romania, in momentul in care si-a lansat leul, a acceptat sa participe la experimentul bimetalist. 
Bimetalismul a diversificat piata. Banii scumpi, de aur, circulau concomitent cu banii ieftini, de argint. Intr-o incercare de a rezolva, pentru putin timp si cu riscuri uriase, o dilema ce abia incepuse a se contura. Dar care si astazi e actuala. Dilema obsedanta: „moneda tare” sau „moneda slaba”. Impovarata mereu de interese, de razboaie economice, de conjuncturi. Dar aurul a continuat sa fie regele pietei.
Documentele din Departamentul de specialitate al Bancii Nationale si din Arhiva BNR pun in lumina date dintre cele mai semnificative. Este de notat ca, dupa intrarea in vigoare a Legii leului, in 1867, cele dintai monede romanesti au fost din aur. De 20 lei, editia din 1868. Fiind urmate, in 1870, de piesele din argint de 1 leu.
Baterea monedei de 20 lei din aur, in 1868, a marcat aparitia primului „pol” romanesc. Echivalent al napoleonului francez. Ghinion insa. Moneda de 20 lei din aur, din 1868, nu a putut fi emisa. Din cauza inscriptiei de pe avers, unde regele Carol I era numit „Domnul Romanilor”. Si astfel, cele 200 de exemplare ce au fost batute nu au putut fi puse in circulatie. Spre a fi evitat un conflict cu
Austro-Ungaria, care nu era de acord cu aceasta titulatura: „Domn al Romanilor”. Si cu Turcia, desigur, care vedea in moneda de aur cu chipul conducatorului statului un semn de emancipare a tarii.
Abia in 1870 au inceput sa circule primele monede din aur de 20 de lei. Alte cinci emisiuni monetare din aur, cu valoarea de 20 de lei au fost puse in circulatie inainte de 1890. Impreuna cu peste 40 de emisiuni de monede din argint, cu valoarea de 50 de bani, de 1, 2 si 5 lei. Are insemnatate si faptul ca Monetaria Statului din Bucuresti a realizat cele mai multe dintre emisiunile monetare din metale pretioase. Exceptiile au fost putine: monedele din argint cu valoarea nominala de 50 bani, de 1 leu si de 2 lei, din anii 1872-1876 si din anul 1881, comandate la monetariile din Viena si Bruxelles.
Inca din 1880, cand a fost infiintata, Banca Nationala a stocat aur. La ce-i folosea? Iata o intrebare a carei actualitate nu s-a stins nici astazi. Sigur ca nu stralucirea fascinanta a metalului galben o atragea. Avea nevoie de aur. Un timp pentru a bate monede. Pe urma, dupa ce a incetat baterea monedelor cu valori mari, pentru a-si acoperi cu aur emisiunile de bancnote. Asa ca a strans continuu aur. Fie cumparand productia minelor noastre. Fie cumparand, de multe ori scump, aur adus din strainatate. Contabilizand o rezerva in neincetata crestere, ce-i conferea tarie leului si facea ca tara insasi sa se bucure de increderea pietelor internationale.
Vreme indelungata, in secolele XVIII – XIX si intr-o buna parte a veacului XX, sanatatea oricarei monede depindea de cantitatea de aur adunata in rezervele statelor. Dar exploziile tehnologice prin care secolul XX si-a anuntat intrarea in istorie, doua razboaie cumplite, cum lumea nu mai cunoscuse inca, plus o criza economica de mari proportii, devastatoare, au dus la o semnificativa indepartare a banilor de etalonul aur. O indepartare, dar nu o ruptura. Ceea ce a facut ca la Bretton-Woods, in 1944, tocmai din cauza mentinerii paritatii aur, sa fie instituit un sistem de schimb prea putin mobil. Sistemul cursurilor fixe. Cotatiile monedelor erau stabilite prin decizii administrative, in raport cu dolarul, pe baza paritatii aur.
Iata, asadar, ca monometalismul aur s-a impus puternic, dupa ce in veacul al XIX-lea castiga batalia cu bimetalismul. De altfel, desi bimetalismul fusese imbratisat repede de multe tari, care-l considerau adecvat unui cadru mai larg de nevoi economice, n-a dat rezultatele asteptate. Dimpotriva, a fost cauza multor crize. Presa incepuse sa-l numeasca „etalonul schiop”. Si inca inainte de intrarea in secolul XX, ochii omenirii incepusera sa se indrepte din nou catre aur. Dar cum bimetalismul avea adepti puternici, fiindca asigura si bani ieftini, acoperiti cu argint, pe langa cei scumpi, de aur, sistemul aparut intr-un moment in care aurul bancilor centrale se imputina a supravietuit in tot secolul XIX. Cu deosebire, l-au sustinut marii speculanti financiari. Pentru ca facuse sa explodeze specula.
In secolul al XIX-lea, ca niciodata, speculantii si-au intensificat activitatea pe piata banilor. Cei care retrageau din circulatie banii de aur, tezaurizandu-i, n-au mai avut liniste. Schimburile au devenit dinamice, ratele de schimb au inceput sa urce si sa coboare si banii de aur, treptat, au recastigat piata.
Treptat insa, in rezervele internationale, potrivit noilor conceptii ce castigasera teren pe plan international, argintul incepuse sa nu mai fie luat in calcul. Erau socotite numai valutele si aurul.
Continuarea miercurea viitoare