Cel bătut se aliază cu bătăușul împotriva celui care a denunțat bătaia pe care a încasat-o cel dintâi de la celălalt. Și cineva iese prost din această afacere. Adică martorul bătăii.
Cel nedreptățit se aliază cu asupritorul său împotriva celui care a denunțat nedreptatea. Și cineva iese mototolit de aici.
Cel furat se aliază cu hoțul împotriva celui care a semnalat raptul. Și cineva iese prost și din această afacere.
Cel mințit se solidarizează cu mincinosul și fac front comun împotriva celui care a dat în vileag minciuna. Și acesta din urmă sfârșește rău.
Două caractere/ tipologii antagonice își dau întotdeauna mâna împotriva celui care semnalează, public, antagonismul. Și acesta, ultimul, plătește pentru toate oalele sparte.
Bag de seamă că nu există, în lumea de astăzi, conflicte reale. Cine le vede (acolo unde ele nu sunt, de fapt) e un naiv și plătește, la final, prețul naivității sale. Nu există, spuneam, conflicte. Există doar negocieri agresive. Mizele acestor negocieri sunt, cel mai adesea, atât de mici (citește meschine) încât ele scapă martorului agresiunii. Ele nu sunt pe înțelesul celui care a fost educat să ia partea celui bătut, celui furat, celui mințit, celui înșelat. Și, cum legile fizicii spun că „nimic nu se pierde”, toată energia negativă generată de conflictul-negociere (sau de negocierea conflictuală) se transferă, „in integrum” asupra celui care se implică, dintr-un reflex moral/ etic/ cultural de partea aparentei (și inexistentei, de fapt) victime. În vreme ce „victima” se sărută pe gură cu „agresorul” într-un nesfârșit bâlci al deșertăciunilor – Vanity Fair.
Căutați singuri exemple care să confirme cele de mai sus. Vedeți? Chiar îmi pare rău că am dreptate.