Toate sunt de-mai-multe-feluri. Oamenii de aici față de oamenii de aiurea, o limbă față de cealaltă, sărbătoarea noastră, acasă, față de sărbătoarea din televizorul brun-roșcat. Nimic nu e totuna. E tot două. Sau trei. Sau patru.
E Ajunul Crăciunului, ședem toți trei în fața bradului împodobit, presărat de culori, și cântăm. Însă de cântat nu cântăm tustrei, doar ședem, pentru că nu ne ajută limba pe toți. O, Tannenbaum…, sună micul nostru cor, al Bunicii și al meu, în vreme ce Bunicul, alături, se mulțumește să stea și să îngâne încetișor. El nu vorbește limba ăstui cântec și, doar din auzite, va fi pricepând destul de puțin despre tutuirea copăcelului îmbrăcat în cetină și despre lauda adusă lui pentru cât este de credincios. Singură priveliștea îl va fi făcând să constate că și iarna, când totul e nins, făptura cu ace verzi din fața ochilor noștri renaște într-o bogăție de podoabe.Pe urmă el, Bunicul, este cel împreună cu care cânt: “O, brad frumos…”, iar Bunica este cea care zumzăie domol, deși, în ce o privește, ea înțelege această nouă limbă a aceluiași cântec – și o vorbește deopotrivă. Îl lasă însă pe Bunic să ia cântecul, fiind atât de rare dățile când adăstăm în tihnă, toți trei, eu ținând isonul amândurora. Limbile cântecului nu ne despart nici pe departe pe cât ne unesc melodia și prilejul acestuia. Cât despre mine – eu îi pricep pe amândoi și știu prea bine că ei cântă despre același lucru, în cele două limbi vecine de care Bunica, pe de o parte, și Bunicul, pe de alta, se folosesc zi de zi în tot ce au de spus și care adesea și cu discreție se completează reciproc, mai și strecurând ori șterpelind, în buna vecinătate a cuvintelor mai scurte sau mai lungi, unele detalii: O Tannenbaum nu înseamnă în germană “O, brad frumos”, ci doar “O, brad”.
Ca și la cântat, sunt singurul care poate vorbi cu amândoi în fiecare limbă în parte. Pentru că Bunicul limba Bunicii nu o vorbește, iar ea limba Bunicului nu o cântă.
Fiindcă Bunica și Bunicul sunt ei înșiși de-mai-multe-feluri.
Tot astfel și cele câteva cărți poștale cu felicitări de Crăciun. Una vine de la Nenea Suciu, de aici din comună, un prieten de-al Bunicului – Bunica îl numește Saufbruder – “frate de pahar”. Eu îi zic Nenea. În germană la Nenea se zice Onkel. Care Onkel tot în germană mai înseamnă și unchi. De aceea despre Nenea Suciu e mai sigur de vorbit în românește. Pentru că el nu e un unchi adevărat – doar un nene. Când e câteodată la noi, la o vorbă și-un pahar cu Bunicul, privește resemnat și mereu trist și tot-mai-trist în paharul de vin gol-plin-gol-plin-gol, istorisind de fiecare dată aceleași povești dintr-o vreme care nu mai există. Povestește până când nu mai există nici cuvinte cu care să poată povesti. Atunci tace, continuă să privească trist și într-un târziu – după părerea Bunicii, oricât de devreme ar fi, cu Nenea Suciu în casă lângă pahar e tot timpul târziu – pleacă acasă. Adesea se plimbă pe străzi în sus și-n jos, ajungând să treacă și prin dreptul casei noastre, pentru că în fiecare zi face câte o plimbare prin comună, doar spre a se încredința că străzile mai duc toate unde trebuie. De Crăciun scrie ceva pe o carte poștală colorată, cu niște copii în port popular românesc, cântând domol în zăpada zgrunțuroasă, din nisip lipit și poleit, sub urarea “Sărbători fericite”. Cartea o primește Ghiță-poștașul și ceva mai târziu o găsim în cutiuța poștală pe poartă la noi, care încheie toate străzile ce duc unde trebuie.
Celelalte cărți poștale sunt de asemenea colorate, cu un moș gras și bărbos îmbrăcat în roșu-alb-negru, gonind într-o sanie iute, trasă de cerbi, deasupra urării croșetate cu litere azvârlite: Frohe Weihnachten, care în germană înseamnă “Crăciun fericit”. Nici moșul Crăciun și nici cărțile poștale în culori vii și lucioase nu sunt de aici din comună. De pe ele Bunica ne citește: Frohe Weihnachten wünschen Georg und Familie sau Michael und Familie. Cei care ne urează Crăciun fericit sunt unchi – de data asta unchi adevărați – și din cauza lor Ghiță-poștașul de bună seamă are de străbătut multe străzi pentru a le aduce cărțile poștale până la noi.
Pentru că cei doi unchi ne trimit urările Dingermania.
Noi suntem aici. Însă nu suntem singuri – și aici nu e singurul loc pe lume. Cerul, e adevărat, se termină în pădurile dindărătul cetății și dincolo de vale, iar la stânga și la dreapta în zare, printre dealuri, însă tot ce acoperă aici nu e la rându-i decât o parte a lui de-mai-multe-feluri. Pentru că locuri pe lume există cel puțin încă două. Sau trei.
Unul e Jibert, unde trăiește Otata, străbunicul. De sus de pe cetate se văd doar crestele dealurilor dimprejur, iar până acolo se ajunge doar cu autobuzul. Acolo se vorbește tot timpul săsește, limbă pe care unii de pe aici n-o pricep deloc, și se umblă mai mult pe pământ și cu pământul, pentru că acolo străzile sunt pământoase toate, pavate doar în dreptul caselor cu piatră de râu, iar pe câmpuri încă înainte de intrarea în sat, oamenii se apleacă preocupați asupra pământului și îl ciupesc sau îl frământă cu uneltele lor cu coada lungă. Zilnic către pământul jiberțean pleacă huruind un autobuz plin cu oameni, depune acolo pe câțiva, pentru ca apoi, după câteva ceasuri, să treacă din nou, din sens opus, spre a aduna și aduce înapoi pe câte unii, din când în când pe aceiași de la dus, anume pe Bunica și pe mine. Ne poartă până acolo, la numeroasele rubedenii și neamuri ce locuiesc laolaltă în sat, și ne aduce înapoi, la Bunicul cel răzleț.
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească