Pe urmă există Dacia. Satul se găsește între locul nostru și Jibert, și de sus de pe cetate se poate vedea, cu vârful ascuțit al turlei bisericii, alături de câteva acoperișuri țuguiate, ițite printre dealuri. Și acolo coboară de fiecare dată câte unii din autobuz, iar alții urcă. Dacia e abia mai mult decât o stație vremelnică, un scurt popas pe drumul dintre cerul de la noi și pământul jiberțean, cu câțiva oameni veșnic stând și așteptând.
Și apoi mai există Îngermania. Un loc deopotrivă bineștiut și de neatins: undeva el este, însă totodată nu există. Îngermania nu se zărește de nicăieri, nici măcar de sus, de pe cetate. Cu toate astea despre el pare să știe lumea întreagă. De acolo își fac apariția din când în când figuri familiare. Prin venirea lor iscă discuții și vioiciune, pentru ca pe urmă să dispară grabnic. Dar să pleci acolo tu însuți, întocmai ca la Jibert, la Otata în vizită, nu se poate. Într-acolo nu duce nici un autobuz huruind, țara aceea există doar în poveștile care se spun despre ea, și ele, aceste prea rare, auzite, stinse și mereu renăscute vechi istorioare, o fac să fie o țară din povești. Puținii oameni care pleacă și ei de la o vreme de aici pleacă în țara închipuirii și pe urmă nu mai există nici ei. Unii își mai fac din vreme în vreme apariția, devin pentru câteva zile cei ce au fost și înșiră la rândul lor noi istorioare. Pe urmă se fac iarăși nevăzuți, undeva în capătul străzii principale, și pătrund în poveștile celor rămași. Îngermania pare a fi un loc destul de jalnic: pe toți care vin de acolo pentru scurtă vreme, cât și pe toți acei ce pleacă într-acolo pentru totdeauna îi podidește la plecare plânsul. Unii plâng și la sosire.Undeva pare să se mai afle un loc care, privit astfel, de asemenea nu ar exista: București. Nu e un tărâm de basm, deși adesea răsare și acela în tot felul de istorioare. De acolo figuri captivante nu sosesc, nici la plecare într-acolo nu plânge nimeni. În zarea lui nici turn al bisericii nu se vede și nici stație de autobuz plină de oameni. Nici un Otata nu trăiește acolo – și nici sub cerul de aici nu are loc. București se poate spune cu ușurință ce nu este, însă nu-mi dau seama ce oare ar putea fi. Acolo există chipurile doi oameni care și-ar avea de asemenea rostul aici, care ar avea ceva de a face cu locul acesta și cu noi toți, care însă arareori trec de se arată. Părinți ar fi ei, părinți adevărați. Un cuvânt neobișnuit, ca o taină într-o sticlă rătăcind pe mare.
Bunica și Bunicul e vorba că nici n-ar fi adevărata mea mamă și adevăratul meu tată. Cu răbdare încearcă fiecare de la o vreme să mă facă să pricep. Tatăl și mama ar fi, chipurile, cei doi oameni veseli care ne vizitează din când în când și care de fiecare dată se simt ca acasă.
Trăiesc în acel București care se află pesemne dincolo de Dacia și de Jibert și care de acolo de sus, de pe cetate, nu e de văzut. Pentru că de fiecare dată când trec pe aici, se cheamă că amândoi ar veni de la București.
Sus, în camera-din-față, deasupra televizorului, între fereastra către cetate și bufetul verde, care, împins în limba germană, se cheamă Kredenz și căruia, readus în românește, i se mai spune și kredențu, atârnă pe perete, într-o ramă aurie subțire, o pictură cu mult albastru. Deschis, albastrul, cu unele nuanțe mai închise. La un mal frământat de mare, între cer și pământ, șade pe o stâncă solitară o tânără fată într-o rochie turcoaz ca din spumă, cu o bonetă din dantelă de culoarea norilor, ținând pe umeri o mică umbrelă deschisă. Privirea ei blândă se pierde visător în zare, deasupra mării, undeva înspre cetate. Pentru că șade cu spatele la kredențu verde, iar umbrela o ferește uneori în timpul zilei de potopul razelor fierbinți ce năvălesc prin fereastră. Culorile mării, ale cerului, ale rochiei și ale umbrelei se întrepătrund. Doar chipul ei, dimpreună cu soarele – cel din tablou, și cu stâncile, sunt altfel, de culoarea deschisă a nisipului. Aprinse la rându-le, în unele după-amiezi, de soarele adevărat de afară.
Când am întrebat-o cine ar fi fata din tablou, Bunica a suspinat și a spus încet:
– E mama ta.
Nu am fost lămurit: e prin urmare ea însăși, Bunica? Ei îi spun eu “Mama”. De ce, atunci, nu a spus pur și simplu: “sunt eu”? Însă nu – nu este ea. Pe ea am văzut-o mai des, ce-i drept, privind visător și azuriu, însă niciodată spre mare. Aici nu există mare. Doar pădurile, câmpiile, pajiștile de pe coline, cetatea. Prin urmare va fi fiind altcineva. De undeva departe, unde există și mare. Cineva care-mi aparține. O mamă, zice-se, ar aparține și ea cuiva. Atunci de ce nu mie?
În camera-din-mijloc, pe peretele din dreptul pianului, în triunghi cu kredențu negru și cu radioul, atârnă, într-o ramă lată de culoare maro-închis, acoperită cu sticlă, o fotografie mare. Din ea privește un chip sever, prins în gulerul unei bărbi negre și dese, sub o căciulă impunătoare din fier. Răspunsul Bunicii la întrebarea mea, cine ar fi acela, mă nedumerește o dată mai mult :
– E tatăl tău.
Vecinul Melchior, tatăl celor trei frați, e rotunjor și voios în permanență, poartă tot timpul o bască tocită și un șorț albastru, dă la porci și cară saci doldora. Schuller de peste drum, tatăl lui Ingrid și al lui Mischi, e mai degrabă tăcut, merge în fiecare dimineață la lucru cu o servietă neagră. Și tatăl lui Emerich e retras, șade adesea în fața casei, într-un fotoliu alb din răchită, cu o pătură peste genunchi, și privește domol în lungul străzii. Prin urmare și tații sunt de-mai-multe-feluri. Comun la unii e faptul că fac același lucru zi de zi și că sunt de văzut tot timpul. Doar cel chipurile al meu atârnă toată vremea în ramă sub căciulă de fier, în camera-din-mijloc, și privește sumbru, fără a ieși o dată măcar la iveală spre a fi într-adevăr cu noi. Deși, dacă stai să te gândești, privirea aceea cruntă e mai ușor de suportat când o asemenea figură aspră nu stă aievea lângă tine.
– Acolo l-a jucat pe Mihai Viteazul, tatăl tău. Poți fi mândru de el.
Lămurirea Bunicii nu mi-e nici de data asta de mare folos. Cum oare pot fi mândru de cineva pe care nu-l cunosc? Și cum poate cineva juca pe altcineva? Mda… Și eu mă joc cu mașinuțele sau cu animalele de cauciuc și pretind că aș fi ele, imitându-le sunete și însușiri. Așa va fi fost și cu jucatul lui Mihai Viteazul, care a trăit într-o poveste, demult, tare demult. Într-o poveste românească. Sau să se fi exprimat Bunica totuși greșit – o fi vrut să spună că s-a jucat cu Mihai Viteazul?
Vreau și eu să mă joc odată cu cineva într-o poveste.
Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească