Vasile Celmare este cel mai la indemana exemplu contemporan atunci cand vine vorba despre spiritul renascentist. El nu este doar pictor, doar monumentalist, doar gravor. Este un creator complex, care a studiat inclusiv scenografia si arhitectura pentru a putea intelege plenar arta. (Marcela Gheorghiu)
Opt ani de liceu
La noi, la Breaza, nu exista librarie, dar la Dan Grigorescu acasa exista o biblioteca – si nu una oarecare, ci una de proportii apreciabile. De acolo imprumutam eu carti si citeam. Mai mult, pentru ca tinea atat de mult la mine, tatal lui Dan isi dorea cu tot dinadinsul sa-mi controleze lecturile, oferindu-mi tot soiul de minunatii. Dar nu dupa carti ma omoram eu, ci dupa jucariile lui Dan! Pai, ce tancuri care scoteau flacari pe teava avea prietenul meu, ce trenuri! Nimic nu ma fascina mai mult decat jucariile din casa familiei Grigorescu. Tot acolo trebuie sa spun ca am invatat sa joc sah. In sfarsit, datorita acestei prietenii, incetul cu incetul am prins gustul desenatului si al pictatului, fara pretentii insa, in acuarela, nu in ulei.
Dar si invatatorii mei m-au incurajat mult pe acest drum. De pilda, am avut norocul sa-l am, chiar din clasa I, ca invatator pe un anume Carol Cenetti, bucovinean, care a infiintat prima fanfara din Breaza si care m-a ajutat mult. Pentru o perioada prea scurta din pacate, fiindca nu s-a mai intors de pe front. Directorul scolii insusi, un om de cultura, a plecat pe front atunci. I-a tinut locul unul, Bondoc, dintr-o familie foarte veche din Breaza. Nu era bondoc de felul lui. Ba chiar era un barbat bine, inalt, foarte elegant, casatorit cu o Cantacuzino care i-a facut vreo cinci copii. L-am amintit aici pentru ca si el m-a incurajat foarte tare…
Mai ales in vacante, pe langa joaca propriu-zisa, de la care nu faceam niciodata rabat, imi placea sa desenez si, din cand in cand, mai venea domnul Grigorescu pe la noi, sa vada cum ma descurc.
Liceul, am spus si in episodul trecut, l-am facut la “Aurel Vlaicu”, in Bucuresti. Am locuit la un internat cu regim aproape cazon si am avut sansa unor dascali extraordinari. Profesor de romana l-am avut pe Pompiliu Constantinescu, care a fost si directorul scolii; profesor de desen era Popescu-Negresti; un profesor extrem de sever, de prima mana, am avut la matematica, iar la filosofie am beneficiat de Gheorghe Iamandi; vestit in acea perioada, lucrarile lui erau in toate vitrinele librariilor bucurestene. Observase ca imi place sa citesc si imi imprumuta carti. Cat priveste fizica si chimia, pe acestea le-am invatat ca pe Catehism, fiindca m-am indragostit lulea de profesoara. Eram innebunit! Va dati seama, eu mic, pistruiat si tuns chilug… Ea, femeie cu experienta, a inteles ce se intampla cu mine. In sfarsit, profesorul de stiintele naturii era academician.
Din cauza valului de reforme care s-au abatut asupra invatamantului romanesc dupa 1948, am terminat liceul in 1951. Opt ani de liceu!
Atelierul – unica oaza
In acelasi an, am intrat la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti; cu admitere serioasa, la mai multe discipline, printre care, la loc de cinste, limba romana si, la alegere, franceza sau rusa… Cand am intrat eu, deja disparuse ideea de academie de arte. Trecusem printr-un liceu exceptional, in care nu stiusem si nu ma interesase cine e fiu de chiabur, cine e fiu de muncitor, de taran sau de boier si ajunsesem intr-un institut cu o atmosfera otravita, cu demascari cumplite si exmatriculari pe motive de dosar. Nu e insa cazul sa vorbesc aici despre toate lucrurile cumplite care ni se intamplau. Din contra, consider ca aceia care trebuie evocati sunt dascalii, caci, intr-adevar, singura noastra oaza de liniste era atelierul de lucru. L-am avut profesor pe Rudolf Schweitzer-Cumpana, care ne incuraja, ne lua cu el la lucrul in peisaj. Un om minunat, genul care anima totul in jurul sau, intr-o permanenta efervescenta vitala si creatoare. Adina Paula Moscu, artista cu studii la Munchen si la Paris, eleva preferata a lui Tonitza, ne-a fost si ea profesor, dar si Ion Marsic, la randul sau cu studii la Paris, om cultivat, cu un comportament si de o eleganta cum rar am mai intalnit. Marsic ne-a dat o educatie frumoasa si ne-a invatat punctualitatea. Noi nu intram dupa profesor niciodata; daca intarziam, ramaneam la usa. Mai ales ca l-am prins rector pe Constantin Baraschi. Sculptor de felul lui, Baraschi era un tip mai aspru, desi cu suflet bun. Il insarcinase pe portar sa-i noteze cu creta pe o tabla pe toti cei care intarziau. Unii insa aveau simtul umorului: portarul il intreba pe intarziat: “Pe mata cum te cheama?”, “Michelangelo!”, venea raspunsul. Baraschi – cand se enerva, cand il pufnea rasul. Alteori jucam fotbal pe hol cu o minge de carpa. In drum spre toaleta, Baraschi devenea deseori tinta nevinovata a suturilor noastre. Dar nu se supara niciodata, ba din contra, de multe ori ne mai dadea si cate o pasa. De fapt, ce vreau sa spun? Ca scoala, in sine, nu era degradata. Profesorii aveau vechea educatie, cea de dinainte de 1945, si cautau sa ne-o transmita si noua. Infernale erau sedintele de demascare, la care, din fericire, nu i-am prea vazut venind pe dragii nostri dascali.
Prin anul IV, impreuna cu mai multi colegi, am infiintat cenaclul “Stefan Luchian”. A fost un pas important pentru noi, fiindca in felul acesta am beneficiat de materiale gratuite de lucru, avand in acelasi timp posibilitatea sa expunem in galeriile bucurestene. Alaturi de mine se mai aflau Ion Nicodim, Constantin Piliuta, Vasile Dragut (aveam nevoie in cenaclu si de critici de arta), Ion Bitzan, Almasanu, Blendea. Desi eram doar studenti, profesorii ne-au tratat ca pe niste artisti adevarati. Si ne-au ajutat mult in organizarea cenaclului. Mai ales Schileru si Frunzetti… La scurt timp dupa ce l-am infiintat, am inceput sa deschidem expozitii. Va dati seama, niste tinerei ca noi bateau la portile afirmarii – cum se spune. Dar cenaclul nostru nu se limita doar la arta plastica. Deseori invitam studenti de la conservator, de la teatru, de la litere…
Pescuirea minunata
In general am fost un student silitor, dar la diploma a fost cat pe ce s-o incurc rau de tot. Eu mi-am facut lucrarea pe tema Delta Dunarii. Am cunoscut in intregime acest colt de tara, i-am cunoscut si pe lipoveni – rusii fugiti din Imperiul Tarist in timpul reformei lui Petru cel Mare – care, pur si simplu, m-au fermecat. Iar cand am ajuns dincolo, spre lacul Razelm, am avut o adevarata revelatie: totul parca era din vremea lui Iisus. De aceea lucrarea mea de diploma a avut ceva biblic: aducea cu Pescuirea minunata. Un motiv suficient pentru a fi respins la examenul de diploma. Am avut noroc cu un profesor care le-a spus: “Terminati cu prostiile, baiatul asta a expus la Salonul Oficial de cand era in anul IV”. Asa am scapat. Mi-am sustinut, asadar, cu succes diploma si iata-ma licentiat. Eram insa atat de dornic sa invat mai mult, mai ales tehnici si tehnologii de lucru, incat nu m-am oprit aici. Am facut cerere sa ma inscriu la arta monumentala. Era o sectie noua, m-as fi mutat cu totul acolo, fiindca predau profesori foarte buni, dar mi-am spus ca, fiind la inceput, nu vreau sa se faca experiente pe mine. Am urmat insa cursul de tehnici si tehnologii. Am lucrat cu Fanica Constantinescu, Ghita Popescu s.a. Tineau foarte mult la mine profesorii de la arta monumentala si ma luau cu ei pe santierele unde lucrau, in general biserici. In felul asta am facut ucenicie serioasa pe langa ei.
Am urmat, asadar, o scoala foarte buna. De aceea, restul nici nu mai conteaza; pentru mine s-au si sters din minte mizeriile din toti acei ani, toate momentele urate pe care le-am trait… De pilda, am uitat sa spun ca in anul II am fost in pericol sa fiu dat afara din facultate. Mi s-a propus sa fiu secretar UTC, iar eu am refuzat, motivand ca pe mine parintii m-au trimis la scoala sa invat; am fost acuzat ca sunt mic-burghez – eu! puiul de ceferist! Mai tarziu, cand am devenit asistent, mi-a spus profesorul sa fac cerere de intrare in partid, ca sunt hotarati sa ma dea afara. Si, de ce sa nu spun, am facut cerere. Si am intrat. Dar nu mi-a stricat.