La un kilometru de Piața Unirii, pe Calea Șerban Vodă, o clădire istorică trage să moară. “Grație” ignoranței crase și a mafiei imobiliare nu este un caz aparte, ci unul special, clădirea la care mă refer adăpostind vreme de câțiva ani primul Senat al României, instituție determinantă pentru existența și funcționalitatea unui regim democratic! Istoria acestei case ar trebui să fie scrisă abia după un studiu arheologic, fiindcă, urmărind harta lui Borroczyn, vom observa doar conturul, nu și clădirea, însă, cam un metru de la sol, “conturul” este format din cărămizi subțiri, ce pot fi de la începutul secolului al XIX-lea sau dinainte.
Locul în 1846 îi aparținea lui Mustakov, probabil acel Ivancea Mustakov care deținea hanul din dreptul bisericii Sf. Anton ce va fi distrus de incendiul din 1847. Pare că acest ofițer al armatei țariste cu nume bulgăresc, venit după 1830, intenționa să se stabilească în București, dar după distrugerea hanului, principala sursă de venit, a renunțat la idee, și-a vândut rând pe rând proprietățile și a părăsit orașul la izbucnirea războiului Crimeii.
Proprietar a ajuns un negustor de pește, căruia i se spunea “Sperie-Pește”, suficient de bogat pentru a călători până în Țara Sfântă. El a ridicat pe vechea temelie o casă mai mult triunghiulară decât rombică, cu un cat și subsol, având pe două laturi, cele dinspre Podul Beilicului și al unei ulițe ce nu și-a schimbat traseul până astăzi, câte șapte ferestre la parter și alte șapte la subsol. Colțul la stradă avea o singură fereastră mare, la parter. Intrarea se făcea prin curte, de-o parte și de alta a scării fiind câte două ferestre la parter și două la subsol. Interiorul, în care am intrat deseori, locuind cândva la doi pași, era spațios, cu un parter rombic și un subsol labirintic. Pe alocuri se mai păstrau capitelurile originale și câțiva stâlpi de fontă ornamentați.
Această clădire a fost cumpărată de stat sau luată cu chirie, nu am reușit să-i aflu statutul, după așa zisa lovitură de stat din 2 mai 1864, când s-a făcut de fapt nu un pas spre dictatura lui Cuza, ci un mare pas către stabilitatea sistemului democratic prin constituirea unui Corp Ponderator numit ulterior Senat. Că așa a fost o demonstrează adoptarea lui după împlinirea celor șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan I și înlocuirea cu prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen: dacă Senatul nu ar fi fost dorit, s-ar fi renunțat la el odată cu noua Constituție din 1866… Lovitura de la 2 mai a fost mai mult de ochii lumii, ca Puterile Garante să nu realizeze pasul făcut de Principate către un nou statut în Europa, mă refer îndeosebi la “Statutul desvoltător al Convenției de la Paris”, instituționalizarea Senatului fiind un apendice. Aprobarea acestuia de către marile puteri a condus la imposibilitatea intervenției armatelor celor trei imperii înconjurătoare după 11 februarie 1866: românii aveau acum dreptul de a hotărî prin plebiscit politica internă! Frumoasă lovitură le-au dat marii pașoptiști. La prima ședință, ce a avut loc în 6 decembrie 1864 în casa de pa Podul Beilicului, al cărui parter a fost amenajat în formă de amfiteatru, au participat 73 de persoane, primii senatori din istoria României. În această clădire au pășit Cuza Vodă, Carol I, Kogălniceanu, frații Brătianu, frații Golești etc., majoritatea constructorilor României moderne.
Totuși, fiind prea îndepărtată – conform dimensiunilor de atunci ale Capitalei – și devenită neîncăpătoare după mărirea numărului senatorilor în 1866, s-a renunțat la ea după inaugurarea Palatului Universității în 1869, în care a fost amenajată special pentru ședințele Senatului o sală de la parter, pe colțul cu strada Academiei. Acolo a funcționat până în decembrie 1920, când teroristul comunist Max Goldstein a făcut să explodeze două bombe cu ceas. Senatul a căpătat o altă sală, peste drum de Cișmigiu și de Ministerul Lucrărilor Publice, unde a funcționat până la desființarea sa de către dictatura bolșevică la 13 iulie 1946, decretul regal fiind superfluu, Regele, ca de altfel întreaga populație, aflându-se la discreția Armatei Roșii: teroarea roșie a început cu procesul intentat mareșalului Antonescu în 1945 și s-a încheiat cu eliberarea deținuților politici în 1964.
La 10 februarie 1948 “Strada Senatului” va deveni “Strada Valerian Prescurea”, nume păstrat cu sfințenie până astăzi. Urmele trebuie șterse, nu-i așa? Oricât am încercat să aflu destinul clădirii vechiului Senat după 1869 și în timpurile democrației, nu am găsit nimic. În anii sistemului comunist acolo au funcționat un atelier de argintărie și apoi o secție de stanțare a Cooperativei Metalica pe lângă care treceam zilnic. Chiar dacă statutul îi decăzuse și mașinile îi șubrezeau rezistența, bătrâna casă trăia, respira, avea un aer cât de cât îngrijit. În anii aceștia de harababură postceaușiști a fost lăsată să moară, ca multe alte clădiri de-un leat cu ea. Ceea ce mă surprinde este lipsa de respect față de propria istorie a noului Senat. Să nu se considere urmașul instituției fondată de Cuza Vodă?