Istoria Podului Calicilor se deosebește mult de a
celorlalte artere ale Bucureștilor. Datorită unei curioase uzurpări
de nume – demonstrată de cercetătorii Paul Cernovodeanu și Nicolae
Vătămanu -, formularea corectă este “istoria vechiului și noului
Pod al Calicilor”.
Vechea arteră începea de la “Podul lui Hadîm” de pe
Dâmbovicioara, în dreptul străzii Sf. Ilie, și continua pe străzile
Orfeu, Emigratului, Antim, Cazărmii, până la întretăierea cu
străzile Constantin Moroiu și Militari, loc numit în vechime “Gura
Văii”, de unde ieșea din oraș sub numele de “Drumul Mehedinților”.
Aici era inima mahalalei celor nevoiași, a calicilor. Documentele
vorbesc de existența unui Puț al Calicilor situat acolo și marcat
după secare cu o cruce de piatră, existentă încă în secolul trecut
și vizibilă în fotografia executată de Ludwig Angerer în
1855.
Pașnici în veacurile trecute, calicii se îndeletniceau cu
cerșitul și cărăușia. “Erau cunoscuți – arată Grigore Ionescu în
cunoscutul său ghid al orașului București din 1938 – cu numele de
botez, la care se adăuga infirmitatea, precum Simion Ciungu,
Grigore Fulgeratu, Gavril Gură-puțină, Lisandru Capiul…. Mai mare
peste ei și ales dintre ei era cel din urmă de pe treapta
dregătorilor vechi ai țării”.
Începând de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, aprecierile
se schimbă radical. Ruinele Curții Arse, din apropiere, arată
Grigore Ionescu, “devin pentru o bună bucată de vreme, ca și ale
Curții Vechi, cuiburile tâlharilor și hoților, care au fost spaima
negustorilor și cărora bucureștenii le dăduseră numele de Crai de
Curtea Veche și Crai de Curtea Arsă”. Calicii au dăinuit în această
zonă până în preajma Primului Război Mondial, când evoluția bruscă
a orașului i-a împins departe, în Ferentari.
În ciuda vechimii și importanței sale economice, vechiul Pod a
fost sărac în obiective demne de interes. Curtea Nouă, mistuită de
un incendiu în 22 decembrie 1812, la ora 5 dimineața, Schitul
Maicilor, Mânăstirea Antim și Palatul lui Nicolae Brâncoveanu i-au
fost vecine. Singurul obiectiv demn de reținut, din nefericire
demolat în 1984, era Biserica Albă-Postăvari, despre care istoricul
Nicolae Stoicescu afirmă în “Repertoriul bibliografic al
monumentelor din București” că “a fost construită de jupânița
Caplea, soția lui Ghiorma mare postelnic (care apare cu acest titlu
în Divan între anii 1564 și 1568). De această biserică se leagă
legenda foarte cunoscută – pusă în circulație la sfârșitul
secolului al XVII-lea – că, înainte de a fi dus în fața călăului,
Mihai Viteazul s-a rugat aici pentru a fi salvat de la moarte”. Cam
atât despre vechiul Pod….
Mult mai bogată este istoria noului Pod al Calicilor – denumit
concomitent și Podul Craiovei, iar din 1878 Calea Rahovei. Așa cum
figurează în planul din 1770, cel mai vechi document cartografic al
Bucureștilor, el pornea chiar de la “poarta de sus” a Curții
Domnești, poartă căreia Șerban Cantacuzino îi construise un turn
semeț, distrus de cutremurul din 31 mai 1738. Datorită respectivei
construcții, podul de peste Dâmbovița s-a numit o vreme “Podul
Turnului” sau “Podul de la Turn”. În locul turnului prăbușit s-a
înălțat un foișor de lemn vopsit în roșu, care a servit și ca
foișor de foc. A durat până în 1799, când “a fost stricat” de
marele ban Radu Golescu, care a clădit acolo Hanul Roșu, și de
Nicolae Trăsnea, epitropul Spitalului Sf. Pantelimon, care a
construit alături de han “Baia Sf. Pantelimon”. Ambele clădiri au
fost dis¬truse de marele incendiu din martie 1847. Un alt Han Roșu
a apărut peste drum, vecin cu Hanul – numit probabil în joacă –
Verde, în care a locuit până în anul 1867 pictorul și fotograful
Carol Popp de Szathmari. În locul “Băii Sf. Pantelimon” s-a ridicat
o construcție care există și astăzi și care a adăpostit de-a lungul
timpului cazinouri și restaurante de oarecare faimă. Tot la
începutul acestui drum, dar în partea vestică și prin deceniul al
optulea al veacului trecut, a fost clădit Hotelul Central, numit în
anii interbelici Regina Maria.
Trecând Dâmbovița pe unul dintre primele poduri de piatră ale
Capitalei, se ajungea în Ostrov, cum se numea porțiunea destul de
întinsă dintre Dâmbovița și Dâmbovicioara. Pe locul unde până nu
demult a funcționat Policlinica Spitalului Brâncovenesc, au existat
o baie construia în 1614 și, după demolarea ei,în anul I863, Piața
“24 ianuarie”, fotografiată de Szathmari și desenată de Preziosi.
Peste drum de această piață și de biserica Domnița Bălașa se afla
palatul marelui vornic Manu. Acolo au funcționat între anii
1834-1885 Înalta Curte Judecătorească și Curtea de Jurați. În 1885
clădirea a fost demolată, împreună cu palatul vecin al lui Istrate
Krețzulescu, pentru construirea unui Palat de Justiție pe măsura
ambițiilor lui Carol I și demn de un Regat.
Cum se poate vedea într-o fotografie, însuși Regele a fost cel
care, în anul 1890, a pus piatra fundamentală a acestui important
edificiu, realizat după planurile arhitectului francez Ballu. În
ceea ce privește Biserica Domnița Bălașa, istoria se împletește cu
legenda. Se spune că ar fi fost clădită mai întâi din lemn, de
către Domnitorul Vlad Călugărul, în anul 1492, arsă de Sinan Pașa
în 1595 și apoi refăcută din zid în 1662 de către vornicul Nedelcu,
din neamul Bălăcenilor. Dacă legenda conține un sâmbure de adevăr,
înseamnă că soții Scarlat și Bălașa Lambrino au reclădit-o, fapt
întâmplat în anul 1751, anul certificat de istorie. Pentru
întreținere, biserica a fost înzestrată cu numeroase moșii,
prăvălii și cu un han încă activ în epoca Regulamentară.
Totodată i s-a dat în grijă un azil și o școală. Aici au
învățat Dimitrie Fotino, Dinicu Golescu, Ion și Constantin
Câmpineanu. Școala a căzut sub loviturile târnăcopului, pentru
extinderea Așezămintelor Brâncovenești. Biserica a avut un destin
net mai fericit, deși amenințările cu dispariția nu au ocolit-o.
Numai în secolul al XIX-lea, ea a fost refăcută de trei ori “din
temelie”, un obicei străvechi de radiere a istoriei, specific doar
pe meleagurile noastre. Prima dată în anul 1831, de către banul
Grigore Brâncoveanu. A doua oară în 1842, de către văduva acestuia,
Safta Brâncoveanu, ca urmare a cutremurului din 1838. A treia oară
în 1881, pentru că, se pare, unele elemente gotice sâcâiau bunul
simț tradiționalist.
Noul Edificiu, ridicat după planurile lui Alexandru Orăscu în
1885, a convenit din toate unghiurile de vedere. Și astăzi a rămas
singura supraviețuitoare din complexul de instituții brâncovenești,
demolate în anul 1985. Peste drum de Așezămintele Brâncovenești se
aflau în anul 1850 proprietățile Goleștilor, o casă și un han
încăpător, Hanul Golescu, rebotezat în Hanul Garni și, din 1863, în
Hotel Niezescher, demolat în 1984. În apropiere se găsea Biserica
Sf. Ilie-Rahova, care a fost deplasată în anul 1984 cu 49 m față de
poziția inițială. A fost zidită de monahul Isaia Novăceanu în 1747,
pe locul unei mai vechi ctitorii brâncovenești, lângă podul lui
Hadîm.
Aici se sfârșesc obiectivele încărcate de istorie. De altfel
această porțiune de drum, ce traversa Ostrovul și se oprea puțin
după biserica Sf. Ilie, se număra printre cele mai vechi artere ale
Bucureștilor, numindu-se în vremea domniei lui Constantin
Brâncoveanu “Podul Uliții-celei-Mari care trece Dâmbovița pă
dinaintea Porții Domnești, pă din sus”. Așa cum am mai spus,
vechiul Pod al Calicilor începea de la Podul lui Hadîm, adică unde
sfârșea Ulița-cea-Mare. Din acest punct și până la începutul
actualei Șosele a Alexandriei, pe noul Pod al Calicilor, au existat
instituții de învățământ care trebuie cel puțin enumerate:
Pensionatul Ionescu, Gimnaziul Matei Basarab, Școala Profesională
de fete nr. 2, Liceul pentru băieți “Lumina”, Școala Normală
Superioară, frecventată de marele învățat Simion Mehedinți și care
i-a avut ca directori pe Alexandru Odobescu și pe dr. Constantin
Istrati.
Un ecou al acestui focar de lumină poate fi socotit pentru
zilele noastre Liceul “Mihai Eminescu”. Mai sus, pe colțul făcut cu
strada 11 iunie, dăinuiește o casă boierească figurată în planul
Borroczyn în dreptul numelui Fălcoianu. Cu 300 m mai sus se încheie
istoria noului Pod al Calicilor și a Căii Rahovei pe perioada
1770-1984. O sistematizare gândită în vremea lui Carol al-II-lea,
dar reproiectată și realizată în conformitate cu “indicațiile
prețioase” ale lui Nicolae Ceaușescu, a oprit definitiv istoria
acestei străzi, sfâșiată cu lăcomie de blocuri monstruoase și de
bulevarde ciclopice. Nu mai rămânea de înfăptuit decât neantizarea:
aceasta s-a petrecut în ziua când pe zidurile bătrâne au apărut
plăcuțe cu numele marelui dirijor George Georgescu! Vechiului Pod
al Calicilor i s-a dat astfel lovitura de moarte…
Pe deal, dincolo de viile contelui de Grammont – cam în afara
orașului până în 1893 -, cofetarul Dumitru Marinescu-Bragadiru a
construit cea mai mare fabrică de bere din Regat și un superb
Cazinou. Acolo întâlnim suflul anului 1900, semnat – încă – de
arhitecți străini, A. Schucker și Giulio Magni. În cazul
Antrepozitelor Comunale vecine, patina timpului are un aer greoi,
oarecum neplăcut. La fel și piața amenajată probabil pe locul casei
generalului Laptev, numită de câteva decenii Piața “George Coșbuc”.
Marea intersecție de la Chirigiu, până în anul 1985 atât de vie, de
pitorească, deși duhnea a periferie, astăzi seamănă cu un maidan,
deși nu a fost pusă la pământ. În apropiere Biserica
Bărbătescu-Vechi, stingheră între coloși de beton lăsați în
paragină, pare mai degrabă o machetă lipsită de viață și de
sacralitate. Demolările, aici nu lipsite de sens, șantierele
părăsite, drumurile închise și cele neterminate conferă acestei
zone un aer lugubru, ca după bombardament. Ai fără să vrei
sentimentul că te afli pe Podul Calicilor, pe cel mal nou Pod al
Calicilor.
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în
cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.
Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu
peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”,
“Magazin Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1
Decembrie 1918 Alba Iulia – București și
Imnurile naționale la români. Este și coautor al volumelor
Scurtă istorie a regalității în
România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de
altădată, De la Vatican la
Ierusalim, Conspirația
securității, Bucureștii în imagini în vremea
lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).