Diplomația nu este nici o meserie bănoasă. Dimpotrivă. Într-o capitală străină, este de așteptat ca trimisul diplomatic să întrețină un stil de viață care nu doar să reflecte statutul său social, ci și demnitatea și măreția statului pe care îl reprezintă. Un salariu de diplomat nu poate acoperi cheltuielile impuse de obligațiile sociale ale funcției sale. Iar Statul se poate lăsa influențat în alegerea reprezentanților săi din străinătate de considerentul averii personale a acestora. O “figură jalnică” în lumea diplomatică este ambasadorul sărac, cel ale cărui venituri private sunt inadecvate îndatoririlor pe care le ridică poziția sa. Există, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o practică europeană ca una din condițiile obligatorii pentru a intra în serviciul diplomatic să fie existența unei surse independente de venit. Care nu poate fi mai mică de 400 de lire sterline pe an, în cazul celor care vor să intre în serviciul diplomatic al Imperiului britanic. Sau de aproape 10.000 de mărci, în preajma lui 1900, în cazul tinerilor diplomați germani. Ori, în cazul Regatului italian, de o rentă anuală de 8.000 de lire. Există și practica numirii unor “atașați supranumerar”. Respectiv a unor tineri, neretribuiți, pe lângă diferite reprezentanțe diplomatice, considerați ca făcând parte din personalul diplomatic. Și care, în cazul tânărului Regat român, trebuiau printre altele să posede un venit anual de 6.000 de lei. Abia după doi-trei ani, după susținerea unui examen de admitere în corpul diplomatic, aceștia pot fi remunerați. Să adăugăm și costurile deplasării la noul post, plata personalului necesar întreținerii unei locuințe, reducerile bugetare sau evoluția cursului monetar și vom observa că traiul diplomatului în străinătate nu este “lipsit de griji”, acesta fiind nevoit “să se mărginească aproape numai la onorariul și cheltuielile de reprezentare”. Mai există și uniforma diplomatică. Absurd de scumpă, 100 de ducați, se plânge un tânăr secretar al Legației sârbe de la St. Petersburg. “Fără uniformă nu voi fi primit la Palatul de Iarnă și trebuie să-l reprezint pe ministru”. Pentru un agent diplomatic bulgar, costurile unei uniforme de paradă se ridică la 1.200 leva de aur. La care se adaugă alți 200 de leva de aur, pentru uniforma de mică ținută (frac à boutons). Iată de ce o sursă independentă de venit este nu doar bine venită, ci chiar indispensabilă. Cerința unor venituri personale și cheltuielile pe care le implică o carieră peste hotare i-a făcut pe mulți candidați să renunțe la încercarea de a intra în serviciul diplomatic.
Preponderența aristocrației în corpul diplomatic este evidentă. Spre exemplificare, din cele 251 de persoane aflate în serviciul diplomatic austro-ungar în preajma primei conflagrații mondiale, doar 16 nu aparțineau nobilimii. Din cei 548 de funcționari care au lucrat, în perioada 1871-1914, în Ministerul german al Afacerilor Străine, două treimi (377) dețineau titluri nobiliare. În Imperiul britanic, procentajul deținut de aristocrație în cadrul corpului diplomatic se modifică radical la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, dintre cele 212 persoane intrate în serviciul diplomatic în perioada 1860-1914, doar 40% sunt aristocrați. Cu toate acestea, proporția aristocraților este mai mare în cazul posturilor importante din diplomația britanică. Cifre asemănătoare găsim și în cazul Italiei: aristocrații reprezintă 65% din corpul diplomatic autohton al perioadei 1861-1915. Chiar și în cazul Republicii Franceze, aproape 45% din trimișii extraordinari, acreditați în perioada 1870-1914, sunt nobili. O prezență consistentă a unor aristocrați întâlnim și în rândul corpului diplomatic al Vechiului Regat. În lipsa unui studiu aprofundat, consultarea lucrărilor de genealogie ne confirmă această stare de fapt. Astfel, un sfert din cele 79 de case domnești și boierești prezente, la 1911, în viața publică a Regatului Român (ne referim strict la cele trecute în revistă de Octav George Lecca) sunt reprezentate în corpul diplomatic și consular autohton. 19 dintre aceste familii au cel puțin un reprezentant în corpul diplomatic, în timp ce alte două în corpul consular. Faptul că Bucureștii au o aristocrație cosmopolită, care nu poate fi găsită în nici o altă capitală din Balcani, face ca această destinație să fie una pe gustul diplomaților europeni. România are o adevărată clasă conducătoare, educată peste hotare, care stăpânește cel puțin una din principalele limbi europene și dă petreceri reușite. În plus, capitala Vechiului Regat are, în cercurile diplomatice, renumele unei adevărate “trambuline pentru ambasadori”. Sofia, în schimb, ca și celelalte capitale ale micilor regate din spațiul sud-est european, nu este considerată o destinație interesantă sau amuzantă. Dimpotrivă, este văzută ca un fel de exil. Unde hotelurile și restaurantele locale reprezintă un adevărat coșmar pentru diplomații occidentali. Într-o situație asemănătoare se află și Belgradul, oraș mic, cu o “societate” aproape inexistentă, cu un stil de viață modest, “chiar și printre diplomații străini”. În plus, în preajma războaielor balcanice, este “singura capitală europeană” în care nu există un club de bridge. Spre nemulțumirea corpului diplomatic acreditat în capitala Regatului sârb. Cât despre Atena și Cetinje, acestea sunt destinații puțin populare, în parte și din cauza climei și a condițiilor obositoare de călătorie din această regiune. De aici și atitudinea unor trimiși ai Marilor Puteri: în trecere, mereu cu un picior pe scara Orient-Express-ului.
Nu doar originea socială, averea sau titlurile nobiliare contează în lumea diplomatică. Ci și rangul oficial. Văzut ca “o scală a calităților dobândite”. Dacă în viața privată așezarea la masă nu trebuie luată în tragic, scrie diplomatul Trandafir G. Djuvara, “consider că atunci când ai onoarea să îți reprezinți țara trebuie să îi aperi prestigiul”. Mai precis, este vorba de drepturile dobândite: rangul șefilor misiunilor diplomatice și ordinea de precădere, în funcție de vechimea datei prezentării scrisorilor de acreditare. Prin deciziile Congresului de la Viena (1815), reprezentanții diplomatici sunt încadrați în trei grupe: ambasadorii, trimișii extraordinari și miniștrii plenipotențiari, respectiv însărcinații cu afaceri. Trimișii diplomatici (envoyé) constituie categoria de reprezentare cea mai uzitată în diplomația modernă. Cum ambasadorii și trimișii extraordinari, însărcinați cu misiuni speciale sau la posturi deosebit de importante, se bucură de onoruri și au dreptul la un ceremonial mult mai solemn, statele încep, treptat, pentru rațiuni de prestigiu, să trimită în mod curent misiuni extraordinare, conduse de ambasadori sau miniștri plenipotențiari. Există o rezistență vizibilă a Marilor Puteri împotriva dreptului statelor mici de a trimite ambasadori, un privilegiu pe care încearcă să și-l rezerve în totalitate. Șeful diplomației unei Mari Puteri este iritat de comportamentul trimisului diplomatic bulgar, care “vine la mine cu importanța și infatuarea unui cancelar al unui mare imperiu”. Duiliu Zamfirescu, aflat la post la Roma, “unde nu se face nici o deosebire între secretari de ambasadă sau de legațiune”, este îngrijorat de un posibil transfer la Constantinopol, “unde sunt și ambasadori, tari și mari ca niște împărați”. În această perioadă, Constantinopolul este văzut drept “centru al politicii europene”, iar ambasadorii sunt considerați un fel de “semizei”. Când ambasadele sunt, după cum constată diplomatul britanic Charles Marling, “aproape niște mici Curți separate”, între care exista o competiție mai puțin politicoasă. Mai precis, este vorba despre cei Șase, așa cum sunt cunoscuți ambasadorii europeni de la Constantinopol. Punct diplomatic foarte însemnat, se declară în plenul Senatului român, unde “prin rivalitatea dintre diplomați” se pot obține multe dacă “un diplomat știe să-și execute talentul său” și este abil. Privilegiul de a fi, potrivit legislației internaționale, reprezentantul personal al Suveranului său îi conferă ambasadorului o poziție “încântătoare prin distincția sa neobișnuită”. De a avea dreptul la “onoruri cvasi-regale”. Și de a fi plasat într-o categorie specială, separat de miniștri și trimișii diplomatici. Uzanțele cer ca, imediat după înmânarea scrisorilor de acreditare, noul trimis diplomatic să facă un “turneu al ambasadorilor” rezidenți, fiecare dintre “aceste înalte personaje” urmând să fixeze ziua, ora și ținuta. Spre deosebire de un ambasador la Constantinopol, care este cineva, declară unul din cei Șase, un cancelar imperial este “aproape un nimeni”. Nu întâmplător, ambasadorul von Schoen nu este deloc încântat atunci când este numit în fruntea diplomației germane, demnitate lipsită de “privilegii speciale”. Iar șeful misiunii ruse pe lângă Sfântul Scaun, Serghei Sazonov, găsește că noul său post, cel de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, îi oferă puține atracții.
Între corpul diplomatic și cel consular există o adevărată prăpastie. Respectiv între cei care se ocupă de chestiuni strict politice și cei care gestionează chestiuni mai puțin atrăgătoare, precum cele comerciale sau tarifele vamale. Diferență vizibilă mai ales în cazul unora dintre Marile Puteri. Tehnic, este posibil să promovezi din corpul consular în cel diplomatic însă, practic, se întâmplă foarte rar. Și atunci când interesele politicii de stat cer ca un post rezervat cadrelor consulare să fie transformat într-unul diplomatic. Una dintre puținele legături între serviciul consular și cel diplomatic o reprezintă poziția dragomanului, în cazul unor reprezentanțe din Orientul Apropiat. Instituția Dragomanatului este mai mult decât un simplu birou de traduceri atașat pe lângă o ambasadă precum cea de la Constantinopol. Și care le permite tinerilor consuli de perspectivă să fie cooptați în diplomație. Consulii sunt cei se familiarizează cu cultura locală și învață limba statului în care sunt acreditați. Cu toate că-și petrec o mare parte din viață într-o anumită țară, aceștia sunt priviți cu o doză de snobism de către diplomații acreditați în capitala statului respectiv, considerându-se că nu au suficientă experiență peste hotare. Ceea ce nu poate decât să ducă la o creștere reciprocă a resentimentelor. Cei din corpul consular sunt tratați cu o anumită ironie și de publiciștii vremii: niște “ambasadori în miniatură”, a căror muncă este “mai degrabă diplomatică decât consulară”, și care scriu rapoarte voluminoase, în patru copii (una pentru Ministerul de Externe, alta pentru ambasador, a treia pentru Consulul general iar ultima, pentru sine), pe care mai nimeni nu le citește. În spațiul sud-est european, consulul este văzut ca un “agent politic însărcinat cu o misiune comercială”. Spre exemplu, în primul Regulament de funcționare a Ministerului bulgar al Afacerilor Străine și Cultelor figurează termenul “agent comercial”, nu cel de “consul”. Prezența “agenților comerciali” poate fi întâlnită doar în teritoriile aflate încă sub suzeranitate otomană. În cazul tinerelor state din Peninsula Balcanică, consulii acreditați în provinciile europene ale Imperiului Otoman au, în realitate, o misiune preponderent diplomatico-propagandistică. În plus, servesc și drept pepinieră de cadre pentru serviciul diplomatic. Într-o perioadă în care, în spațiul sud-est european, se discută deschis despre insuficienta pregătire a personalului din reprezentanțele diplomatice.