Cuvintele sunt pasarile sacre ale omenirii. Ele zboara necurmat si preamaresc creatia universala, in timp ce cantecul lor da nume tuturor lucrurilor. Fiind botezatoare, cuvimtele sunt izbavitoare. Ele nu pot fi scoase din zbor, reduse la inertie, nici izgonite din misiunea lor de a zice, prezice, rosti, vesti ori numi, intrucat nerostirea si nenumirea inseamna moarte prin omisiune.
Un necuvant este mutenie si mormant. Din contra, frenezia cuvintelor este chiar vocea acestui Pamant, graiul sau natural. Verbul pune lumea in miscare si ii confera constiinta stabilitatii prin comunicare. Singurul destinatar al cuvantului este pavilionul urechii tale, unde spumega decibelii sositi de pe traiecte universale. De aceea, Maria Sa Cuvantul nu poate fi deturnat, scos din codul divin, tarat pe cai laturalnice, torturat, desfigurat, demonizat, scris, tiparit, rastignit, gravat, virtualizat. “Este supremul pacat, satanicul vostru insert prin care luati numele meu in desert!”, mi-a zis azi-noapte Dumnezeu cu glas tunator, “fugi degraba din meseria de scriitor!”.
Ce-i asta? imi zic, repus in real si revenit in logic. Intr-adevar, cuvantul dispare imediat ce ia forma literei scrise ori tiparite, impietreste ca semn si figura, instrument de literatura. Mandria scriitorului scade considerabil si e lipsita de inefabil daca, in calitatea sa de artist, el nu-i decat un puscas lunetist care doboara din zbor pasari-cuvinte, le braconeaza, le face captive si comprehensive, le tarnoseste pe masa de scris sub forma de manuscris, le acupleaza, le cloneaza (aluat retoric), mereu metaforic, le asaza in randuri dese, in formatiuni si escadrile, ca sa ajunga in robia tiparului, ca poema sau roman sub forma de carte; o trista manopera care se vrea capodopera!
Mi-e dor de verba aperta, vorba libera, desprinsa din corsetul literei tiparite, navigand in puritatea primara a valorii de sine si redata vietii care a inspirat-o, unde sa-si reia de indata oralitatea recastigata. Puterea Verbului sade numai in constiinta celui care il percepe si nu in instrumentatia ce-i da (asa-paruta) durata. Adevaratul tipar nu-i al lui Gutemberg (fragil si umil la scara eternitatii), ci sufletul receptor de vibratie, spiritul fecundat de sunet si devenit “tipar sacru”. Gloria Cuvantului rezida in botez si exclusivitate: se lasa gravat numai pe foita inefabila a sufletului.
Cartea? Bibliotecile? Istoriile literare? Sunt puscarii de lux ale Cuvantului incapabil a se afirma deplin, a-si revela valoarea primordiala. Numai astfel pot intelege adagiul biblic: “La inceput a fost Cuvantul”. La ce bun scrierea critica, fara a fi auzit-traita? Prin zicere simti cum iti atinge carnea focul viu al Cuvantului. Iisus Hristos n-are opera scrisa; opera lui e traita, vorbita, vestita, propovaduita, semanata prin viul grai. Opera lui e orala si, de aceea, sacramentala…
Toate astea contrazic, vad, ceea ce stiam despre profesia mea. De aceea, ma intreb: nu-i cazul sa reevaluez hristic meseria de scriitor, spre a redeveni vestitor?