Dacă istoria înseamnă locuire și medievalitatea europeană înseamnă o vârstă istorică ce se lasă desemnată și ca un timp al reședințelor nobiliare, atunci Transilvania se dovedește un pământ al medievalității perpetuate, de bine, de rău, până astăzi, disimulându-și, uneori, strălucirea datorită vicisitudinilor mai recente în forma unor ruine aureolate. Privind reproducerile după ilustratele alb – negru interbelice puse în vânzare de cei ce au grijă de castelul de la Bonțida, reședință din proximitatea clujeană a faimoasei familii aristocratice Bánffy, îți vine greu să ascunzi surpriza care te năpădește. Ceea ce strălucea, până la al doilea război mondial, ca o bijuterie autentică, de gust occidental stratificat – urcând dinspre Renaștere către baroc prin efortul mai multor generații ale clanului, dar și prin gustul și creativitatea diverșilor arhitecți – a ajuns, mai întâi prin distrugerea voluntară, dar parțială, survenită din partea trupelor germane în retragere, apoi prin dezinteres și vandalizări succesive, de esență socialistă și naționalistă, o enormă și impresionantă ruină.
Prin 1985, Ioachim Nica și Liviu Vlad, un profesor de pictură și un foarte înzestrat desenator, însoțiți de câțiva discipoli ai primului, împătimiți ai plein air-ului, descindeau în incinta vechiului castel, surprinzând în linii inspirate realitatea momentului. Astăzi, când Szabó Zsolt a profitat de prilejul celei de a zecea ediții a “Zilelor Castelului Bánffy Bonțida” – desfășurate, după obicei, în a doua jumătate a lunii august – pentru a-i invita pe cei doi plasticieni să își expună lucrările, acea realitate s-a schimbat într-un dublu sens. Pe de o parte, unele elemente de arhitectură au dispărut cu desăvârșire, rămânând imortalizate în lucrările de artă pe care mai cu seamă Liviu Vlad le expune. Pe de altă parte, inițiativele restauratoare au avansat suficient în ultimii douăzeci de ani pentru a îngădui vizitatorului să înțeleagă ce a fost și ce ar putea, eventual, redeveni splendida reședință unde grajdurile permiteau adăparea cailor proprietarului din splendide cupe de piatră sculptate în formă de scoici.Exigent cu sine, ori poate socotind că așa este cel mai bine reprezentat, Ioachim Nica prezintă, în expoziția intitulată (în română, dar și în maghiară și engleză) Bonțida în clarobscur, abia două lucrări de grafică, în care locul, deși recognoscibil în liniile sale esențiale, devine topos al unei stări tensionale și al unor contraste între plin și gol, tumult și înseninare, amprentă și obliterare. Este, fără îndoială, un expresionism confesiv, dar și un protest la adresa stării lucrurilor găsite la fața locului. Nimic survenit din naturalețea unei peisagistici modelate de rigoarea realismului sau a naturalului, căci până și plopii – azi dispăruți – ce urcă în înalt, depășind cadrul suportului și rupând axial construcția, conduc privitorul, precum niște jaloane pâlpâinde, în altă logică a iscodirii vizibilului și invizibilului.
Completate, peste ani, în 2009, de o altă serie de desene (și chiar de două splendide acuarele), lucrările inițiale ale lui Liviu Vlad – artist îndrăgostit de Cluj, de Italia și, iată, de o temă romantică pe care o scoate din previzibilul istoricizat al contemplării ruinelor – ajung, astăzi, prețioase mărturii nu doar a unei etape din calea măcinării unor urme de civilizație (prin efortul conjugat al intemperiilor și oamenilor). Ele devin o meditație prețioasă, întinsă pe durate ample din viața artistului, referitoare la destinul istoric, la perpetuarea în timp a creației de artă și a perisabilității urmelor umane. Într-un fel, este conținută aici o confesiune de mare valoare a unui artist înverșunat în a lupta cu eternul “nu se poate” al actualității schimbătoare. Liniile lui fine, de mare acuratețe, puse în slujba unei plasticități de mare efect – rezultate, în parte, de pe urma alegerii angulației și a decupajului de-a dreptul “regizoral” -, trecerea de la desen la grafica ce utilizează culoarea și, apoi, la acuarelă permit înțelegerea mai profundă, eliberată de zbucium și sublimată în jubilația unei parcă eterne redescoperiri, a altitudinii calitative de la Bonțida întruchipate de balcoane, turnuri sau ancadramente de ferestre. Liviu Vlad nu este (doar) un arheolog al peniței și penelului. Demersul lui se revendică doar într-o linie genealogică îndepărtată din Preziosi ori din Carol Pop de Szathmáry. Ca întotdeauna în peisagistică, poveștile care se prefiră printre tușe, hașurări și adumbriri ritmează prin contraste de lumină și întuneric, prin muzicalitatea diversă a cromaticii sau a densității desenului o experiență personală de mare valoare tocmai prin forța sugestiei și capacitatea de a transporta într-o viziune de artist generos, amfitrionic.
La a zecea ediție a manifestării bonțidene, unde întâmpinarea discursivă a aparținut excelentei critic de artă Viorica Guy Marica și lui Szabó Zsolt însuși, bucuria întâlnirii cu autenticitatea aerată și transparentă, sau tumultoasă și densă, a artei survine spontan și nestânjenită.