Ioan Stanomir
Camera obscură
Vis, imaginație și bandă desenată
Editura Cartea românească
Explică autorul:
„Volumul de față este o încercare de a explora un spațiu cultural a cărui diversitate intelectuală poate părea surprinzătoare unora. Privită condescendent, ca un gen capabil de a furniza delectare doar publicului tânăr și «infantil», banda desenată/proza grafică rămâne un teritoriu rareori cercetat în mediul cultural românesc.
Cu excepția lui H.R. Patapievici (cel care i-a dedicat lui Corto Maltese pagini memorabile în Zbor în bătaia săgeții), a lui Ion Manolescu (teoreticianul, articulat și vizionar, pledând pentru demnitatea acestui gen ignorat de mainstream), a lui Dodo Niță (cel mai redutabil dintre istoricii benzii desenate românești), Mircea Mihăieș (cel care a publicat o serie de texte magnifice închinate aceluiași Corto Maltese) ori a lui Mihai Iacob, contribuțiile sunt mai degrabă marginale și ocazionale. După lichidarea ciudatului experiment ideologic al Cutezătorilor, banda desenată a încetat să mai fie un obiect central în peisajul culturii populare postbelice. Cunoașterea prozei grafice anglo-saxone și francofone din ultimele decenii este incompletă și superficială. Textele unui Alan Moore, precum Vdela Venaetta. sau seriile de creații ale lui Stan Lee ori Frank Miller au un regim privilegiat, toate beneficiind de impactul ecranizărilor, mai mult sau mai puțin fidele suportului originar.
Camera obscură are în centrul ei o parte din producția de bandă desenată din mediul continental european și din cel latino-american. Autorii selectați aici sunt belgo-francezi, italieni și argentinieni. Opțiunea exclude, așadar, fascinantul continent nord-american din care se hrănește tradiția prozei grafice. Alegerea în favoarea acestui decupaj are o dublă motivație: biografică și intelectuală. Aparțin unei generații pentru care banda desenată a însemnat, înainte de toate, contactul cu o revistă uitată astăzi, dar a cărei semnificație în epocă nu poate fi subestimată – Pif. Acesta este parcursul inițiatic pe care nu îl pot ignora în momentul în care încerc să identific jaloanele acestei experiențe care duce la nașterea paginilor de față.
(…) Cartea de față este și o modestă încercare de a aduce un omagiu unei linii de sensibilitate intelectuală care își are în Hugo Pratt exponentul ei cel mai ilustru. Aflat la granița dintre spații și epoci, postmodern și decadent, Hugo Pratt lasă ca moștenire maturizarea simbolică și vizionară a prozei grafice. Pe acest drum îl urmează Milo Manara, cel împreună cu care Hugo Pratt va semna câteva texte dominate de aceeași poezie indicibilă care este amprenta stilului său.
Dino Battaglia și Attilio Micheluzzi sunt două alte nume ce se adaugă acestei tradiții deja ilustre a prozei grafice italiene. Textele lor cresc în marginea tradiției literare și picturale occidentale, evocând linia postmodernă a ficțiunii. (…)
Cartea de față cartografiază, parțial și nostalgic, câteva dintre insulele ce locuiesc pe întinderea unui ocean al imaginației. Ea este, în cele din urmă. o invitație la călătorie și o poartă care se deschide către această grădină secretă a benzii desenate.
Post-scriptumul adăugat acestei serii de eseuri este încercarea de a da trup ficțional acestei admirații resimțite față de geniul prozei grafice. Am imaginat, pe marginea celor două texte, un exercițiu apocrif care se inspiră din lecția borgesianâ a lecturii infidele a tradiției. Cum ar arăta o nouă aventură a lui Tintin? Și care ar fi sunetul pe care literatura l-ar putea da seriei de vise în care se afundă, hipnotizat, Corto Maltese? Tentativă pe jumătate literară, pe jumătate îndrăgostită, paginile ce închid acest proiect sunt parte a marelui vis pe care îl visăm, în clipele în care închidem banda desenată, iar privirea ni se înalță, melancolică, spre cer.”