Yvon Dallaire
Secretul cuplurilor fericite
Cum să depășim crizele și conflictele din cuplu
Tratat de psihologie a cuplurilor fericite
Editura Philobia
Traducere de Raluca-Mihaela Dincă. Prefață de Jacques Salomé. Colecția Familia.
Vrei să ai dreptate sau să fii fericit?
Unele cupluri sunt fericite doar la începutul relației, în timp ce altele reușesc să-și păstreze fericirea pe termen lung. Partenerii cuplurilor fericite trec prin aceleași momente dificile și au aceleași surse generatoare de conflict ca și perechile nefericite. Se confruntă cu neînțelegeri în privința problemelor fundamentale, dar se ceartă și când vine vorba de cine ține telecomanda, de felul în care își petrec weekendul…
De ce unii reușesc acolo unde majoritatea eșuează? Psihologii au descoperit că perechile fericite au anumite comportamente, strategii, atitudini și credințe care le lipsesc celoralți și care le ajută să depășească momentele de criză și conflictele inevitabile vieții în doi.
Această carte prezintă în detaliu observațiile psihologilor și ne învață cum să evităm capcana rutinei în cuplu și cum să ne transformăm relația într-un spațiu de împlinire personală, conjugală și familială. Fericirea se învață și se construiește, reprezentând o alegere de viață.
„Există cupluri fericite, și cu toții am întâlnit astfel de perechi – scrie prefațatorul –, dar, așa cum vom descoperi în cartea extrem de bine structurată a lui Yvon Dallaire, aceste cupluri nu sunt neapărat cele care afirmă sus și tare că sunt fericite. Un cercetător, specialist în relația de cuplu, nu se poate mulțumi cu mărturia celor care declară că trăiesc fericiți de 20, 30 sau 40 de ani! sau care își definesc înțelegerea în cuplu pornind de la satisfacția personală ca au câștigat lozul cel mare căsătorindu-se cu sufletul pereche ori care se bazează pe fidelitatea partenerului lor sau pe a lor. Datoria lui e să-ncerce să înțeleagă mai bine de ce anumite cupluri se închid în nefericire, iar altele parcă înfloresc, apropiindu-se de ceea ce numim fericire.
Autorul, psiholog și sexolog foarte cunoscut în țările francofone, ne dezvăluie că, de fapt, cuplurile fericite au nu numai o istorie personală, ci și o istorie de cuplu plină de semnificații, o istorie animată zilnic de comportamente prin care reușesc să treacă peste neînțelegerile și conflictele inevitabile din viața în doi. Cuplurile de genul acesta au știut să se întoarcă în timpul crizelor la valorile fundamentale de la începuturi și să mențină un anumit grad de coeziune în fața acelor forțe de separare care acționează de-a lungul vieții în doi.
Cuplurile fericite trec prin aceleași etape, prin aceleași confruntări, prin aceleași momente de cumpănă ca și celelalte cupluri, numai că ele reacționează altfel în situații conflictuale: nu întrețin diferendele și totodată acceptă diferențele. După cum ne spune autorul, asemenea cupluri au o inteligență emoțională mai deschisă și, inspirai de această lectură stimulatoare, îmi vine să spun că au și o inteligență relațională mai ridicată, mai concretă, mai ancorată în realitate decât celelalte cupluri care își dezvoltă cu îndârjire mecanisme autodistruc-tive și întrețin scenarii repetitive în care se împotmolesc, se îneacă sau se resemnează.
Absolut nimeni nu e pregătit să se căsătorească; căsătoria în sine e cea care ne pregătește de căsătorie. Pornind de la această axiomă, care mi se pare cu totul justă, Yvon Dallaire ne arată, ne demonstrează foarte coerent și sigur, bazându-și convingerea nu numai pe experiența sa practica de terapeut de cuplu, ci și pe lucrările mai multor cercetători (care ar merita să fie mult mai cunoscuți), că aceste cupluri fericite au știut să stabilească un echilibru între momentele de fuziune (satisfacerea reciprocă a dorințelor și a nevoilor) și momentele de distanțare, de separare (atunci când pot trăi sentimentul lipsei celuilalt, al dorului, și-și pot regăsi apetența de a se revedea). Astfel de cupluri vor putea trece de la fuziune (dispariția diferențelor) la stadiul de intimitate împărtășită (recunoașterea diferențelor).
În interiorul unui cuplu fericit, niciunul dintre parteneri nu aruncă asupra celuilalt responsabilitatea tensiunilor dintre ei, a conflictelor imprevizibile, dar amândoi văd cuplul ca pe un loc privilegiat de a trece prin anumite crize care-i vor ajuta până la urmă să evolueze. Poate că această afirmație îi va surprinde pe mulți, dar se dovedește a fi convingătoare în demonstrațiile pe care le face autorul.
Cuplurile fericite sunt cele în care cei doi parteneri au renunțat Ia lupta pentru putere, acceptând un soi de interin-fluențâ cu valoare de autoritate reciprocă (pentru ca fiecare să poată fi autorul propriei vieți). Fiecare dintre ei se lasă influențat de celălalt, permițându-i acestuia să fie mai mult el însuși, sa ajungă la ce-i mai bun din el. Un cuplu adevărat e posibil atunci când fiecare partener e suficient de autonom, distanțat de celălalt și capabil să stabilească relații și cu alte persoane, fără ca acest lucru să fie resimțit ca o vină sau ca o amenințare la adresa relației de cuplu.
În interiorul unui cuplu fericit, nevoia de a relaționa a fiecăruia (să vorbească unul cu celălalt, să fie înțeles, să fie pus în valoare, să fie recunoscut și să aibă propria intimitate) e îndeplinită și respectată. Un cuplu e fericit atunci când cei doi parteneri pot trăi o dublă intimitate: intimitatea comună și împărtășită, pe de o parte, și intimitatea personală și discretă, pe de altă parte. Un cuplu e fericit atunci când fiecare dintre parteneri privilegiază relația după ce își dă seama că sunt de fapt trei: unul, celălalt și relația care îi leagă. Și când fiecare realizează că această relație e importantă pentru amândoi și că de ei depinde s-o întrețină, s-o anime, s-o stimuleze.
Yvon Dallaire știe în ce măsură jocurile de putere pot distruge o relație, chiar și atunci când există sentimente solide, dar care nu rezistă dacă unul vrea să-și impună jocul cu tot cu regulile sale, refuzând sau sabotând jocul și regulile celuilalt.
Cuplurile fericite nu se ascund în spatele sentimentelor și nu își scot mereu în față dragostea, făcând din asta un alibi, o miză de șantaj sau de presiune. Ele descoperă – ceea ce mie, unul, mi-a luat mult timp să recunosc – că nu dragostea menține împreună două ființe, ci calitatea relației lor și faptul ca această calitate depinde de respectarea anumitor lucruri.”