Loc de întâlnire între civilizația semitică și elenism, între iudaism și politeismul greco-roman, Palestina, pământul lui Canaan, s-a numărat printre cele mai fascinante regiuni ale lumii antice. Înainte de a fi un mesaj universal, adresat tuturor oamenilor, din orice epocă și din orice loc, Evanghelia, vestea cea bună, a fost propovăduită iudeilor și celorlalți locuitori ai acestei regiuni. Pentru a înțelege mai bine Noul Testament – unde exemplele din viața cotidiană a evreilor, trimițând la realitatea imediată, dar și la tradițiile lor, ocupă un loc important -, este necesar să cunoaștem lumea în care a apărut mesajul lui Iisus și a fost scris textul biblic.

Pe baza datelor rezultate din cercetările arheologice și ale altor științe, precum și a studiului textelor vechi, volumul reconstituie cadrul istoric al scrierilor neotestamentare, peisajul vechiului Israel, geografia și clima acestuia, viața economică, socială și politico-religioasă a poporului evreu în secolul I d.Hr. Specialiștilor, dar și simplilor cititori interesați de istoria creștinismului sau de cea a iudaismului li se oferă astfel prilejul unei incursiuni pe cât de bine documentate, pe atât de captivante în viața de zi cu zi a contemporanilor lui Iisus.

Mihai Valentin Vladimirescu (n. 1977) este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova. Specialist în domeniul studiilor biblice, este membru al Society of Biblical Literature, al European Association of Biblical Studies și al International Organization for Septuagint and Cognate Studies. A urmat cursuri postuniversitare la Universitatea Ebraică din Ierusalim (Israel) și la Universitatea Catolică Misericorde din Fribourg (Elveția) și a urmat stagii de cercetare și documentare în Israel, Grecia, Belgia și Italia (Pontificio Istituto Biblico, Roma). Este membru în proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum (Centrul de Studii Biblico-Filologice din Iași). A publicat numeroase volume și studii, între care: O istorie a Bibliei Ebraice, Importanța descoperirilor arheologice din Israel în perioada 1970-2000 pentru studiul Vechiului Testament (2006), Strategii de politică internațională în cărțile profeților Vechiului Testament (2009), Siria Creștină. Repere biblice, istorice și patristice (2010; în colaborare), și a tradus mai multe volume din limbile engleză și franceză. A participat la numeroase manifestări științifice în Europa, America și Asia și a coordonat simpozioane naționale studențești pe teme din domeniul studiilor biblice.

LOCUINȚELE ȘI VESTIMENTAȚIA

LOCUINȚELE

Cea mai mare parte a poporului iudeu din Palestina primului secol trăia în orașe de dimensiuni medii sau mici. Au existat însă și două mari orașe eminamente iudaice, și anume Ierusalim și Tiberiada. Iudeii locuiau, de asemenea, în orașe de coastă elenistice, cum ar fi Gaza, Ascalon și Cezareea, în Decapolis și Transiordania. În general, străzile acestor localități erau extrem de înguste. Lățimile variau între doi și patru metri pentru străzile mici, deși au existat drumuri chiar mai înguste, și opt metri pentru drumurile principale. De la strada principală, o alee ducea în curte. Intrarea pe această alee putea fi închisă printr-o poartă sau un gard de nuiele, deși acest lucru nu era ceva obișnuit. Aleea era domeniu public și îmbunătățirea acesteia necesita consimțământul și participarea tuturor riveranilor. În unele cazuri, locuitorii de pe alee se puneau de acord pentru a interzice deschiderea unui atelier de croitorie, de tăbăcărie sau de altui tip de atelier pe acea alee.

Spre deosebire de acest parteneriat limitat la o alee, cel dintre locuitorii unei curți era mult mai cuprinzător. Curtea, zona în care unul sau mai multe rânduri de case se învecinau, era unitatea rezidențială de bază. Dacă exista un singur rând de case, intrarea ducea uneori în partea din spate a caselor, cu fațada spre o curte interioară. Unele curți erau deținute de către o singură persoană ori familie, dar cele mai multe erau deținute în comun de către mai multe persoane, uneori rude. Un gard, conținând, de obicei, ambele uși și chioșcul portarului în cazul comunităților mai înstărite, separa curtea de stradă. Aceste curți mai generoase erau adesea construite imitând stilul specific orașului Tir și, prin urmare, erau numite curți tiriene. Curțile mari erau uneori înconjurate de un rând de stâlpi, populari în construcțiile elenistice și romane, care erau larg răspândiți în Palestina, în clădirile publice și în curțile reședințelor.

Diverse clădiri și structuri, în plus față de case, înconjurau curtea. Acestea erau fie proprietatea comună a tuturor rezidenților, fie proprietatea privată a unei singure gospodării. Printre aceste structuri se numărau șure de paie, grajduri pentru vite, șoproane pentru lemn și depozite de mărfuri diferite. Multe conțineau, de asemenea, adăposturi pentru porumbei și cotețe de păsări. Alte elemente, cum ar fi amenajări pentru toaletă, jgheaburi de canalizare și depozite pentru gunoaie menajere, erau plasate în curți. În cele mai multe cazuri, apa menajeră era turnată în gropi special construite, din care curgea în canale de scurgere. Dacă orașul nu avea o sursă publică de apă, erau săpate cisterne sub curți. Atunci când orașul avea o sursă publică de apă, existau canale care făceau legătura între curți și aceasta. În curțile mai spațioase, locuitorii cultivau legume și pomi. Uneori, aici se găseau rânduri de pomi fructiferi și umbrare; existau smochini și rodii, viță-de-vie, pepene verde și alte fructe și legume. Structura casei și condițiile climatice încurajau locuitorii să petreacă mult timp în aer liber, în curți. Din respect pentru idealul evreiesc al soției gospodine, femeilor li se permitea să spele hainele în curți, deși acest lucru îi deranja pe vecini. În timpul sezonului de vară și într-o mare parte a iernii, atunci când nu ploua, în curte erau așezate cuptoare, sobe și pietrele de moară, pentru gătit și măcinat. Luarea mesei într-un loc public era considerată un gest necuviincios, dar se obișnuia într-o curte înconjurată de ziduri, mai ales una în stil tirian. Chiar și grupuri întregi stăteau aici împreună la masă, în aer liber, iar în timpul Paștelui în Ierusalim, cetățenii luau masa împreună în curte. O altă utilizare importantă a curții era aceea de loc de descărcare a materialelor aduse de la câmp. Numărul de case dintr-o curte varia, dar curțile cu numai două-trei case erau totuși destul de rare. Imobilele se ridicau, de regulă, unul lângă altul, pentru a economisi materiale de construcții și spațiu, iar acoperișurile erau fie continue, fie ușor despărțite unele de altele.

Din sursele literare și săpături arheologice se constată că cele mai multe case aveau cel puțin două etaje și, uneori, chiar trei. În general, un singur proprietar construia o casă și camerele sale superioare, dar din cauza vânzărilor și moștenirilor s-a dezvoltat proprietatea în comun. Acest lucru a cauzat divergențe între vecini și a dus la litigii fără sfârșit. Treptele care conduceau la camerele superioare erau, în general, proprietate comună, după cum era și intrarea în casă sau intrarea la camerele de la etajul superior. Aceste trepte duceau la un balcon situat de-a lungul întregului etaj superior, iar intrarea în camerele superioare și în apartamente se făcea din această verandă comună. Balconul era în afara casei și era susținut de stâlpi de la sol sau de grinzi cu proptele în perete. Etajele superioare nu erau întotdeauna complet amenajate, în unele cazuri constând numai dintr-o singură cameră pe un acoperiș sau într-un pod cu intrare de pe o scară din interiorul casei. Podurile puteau fi folosite pentru un membru al gospodăriei, dar serveau, uneori, și drept cameră de oaspeți. Camerele superioare erau folosite și ca loc de întâlnire pentru grupuri mici, numeroase tradiții din perioada Templului și de mai târziu relatând despre întâlniri între înțelepți sau conducători ai școlilor rabinice care au avut loc în astfel de încăperi.

Nu întotdeauna planurile originale includeau și etaje superioare. Construirea lor era determinată adesea de necesități practice. Motivul cel mai frecvent era extinderea unei familii: un fiu proaspăt căsătorit își aducea, după obicei, soția să locuiască în casa familiei sale. Tatăl trebuia, în acest caz, să construiască separat o cameră în casă pentru cuplu sau să ridice un cămin conjugal, pe acoperiș. La o astfel de ocazie, rudele, prietenii și vecinii veneau să îl ajute și să sărbătorească noua construcție. O văduvă, de asemenea, se întorcea în casa tatălui ei, mai ales dacă nu avea copii. Ea nu locuia cu restul familiei, ci într-o cameră special rezervată ori într-o cameră de sus, construită special pentru ea.

Acoperișurile caselor și camerelor superioare erau de obicei plate și utilizate în diverse scopuri. Acoperișul oferea spațiu pentru o viitoare extindere, dar era și un loc confortabil pentru petrecerea timpului în cursul verii. Camerele caselor erau foarte mici și ferestrele de dimensiuni reduse nu asigurau o ventilație adecvată. Deși curțile erau folosite ca spații de răcorire de arșița verii, acoperișurile dădeau mai multă intimitate și temperatura era mai joasă acolo decât dedesubt. Cu toate că ridicarea lor era mai dificilă, acestea se situau mai sus decât pereții din jur și briza de seară le făcea destul de confortabile, în special în timpul lungilor luni fierbinți ale verii. Oamenii luau masa acolo, și tot acolo se adunau pentru festivități comune și pentru studiul Torei. Fructele și legumele erau întinse pe acoperișuri spre uscare și păstrare, iar unele acoperișuri aveau vase cu plante aromatice.

Nicio locuință, cu excepția structurilor temporare și caselor de pază de pe câmpuri, nu era considerată demnă de a fi locuită dacă nu avea o ușă adecvată, cu zăvor și broască. O atenție deosebită era acordată formei intrării sau cadrului ușii, pragului de sus, ușorilor și, desigur, ușii în sine. Intrarea unică era, de obicei, în centrul fațadei casei, dar într-un triclinium mare sau în clădiri publice puteau fi adăugate intrări suplimentare pe părțile laterale. Fie din teama de furt sau pur și simplu ca semn al bunelor maniere, ușile rămâneau încuiate, apariția unui oaspete fiind anunțată de bătaia în ușă sau de sunarea clopotului de la ușă. Noaptea, porțile curții erau zăvorâte și ușile caselor erau, de asemenea, zăvorâte din interior. Totuși, în timpul zilei, acestea erau doar încuiate cu o cheie. În interior, nu toate camerele erau separate de uși, întrucât unele familii se mulțumeau cu separarea încăperilor prin intermediul unor rogojini de paie și perdele. Ușile erau de multe ori lăsate deschise în timpul zilei, mai ales vara, fiind puse perdele la intrare. Deoarece ferestrele erau mici, ușile rămâneau deschise pentru a asigura lumina și aerul necesare, în vreme ce perdeaua asigura intimitate. Construirea ferestrelor în Antichitate era dificilă, problema de bază constituind-o materialul care trebuia utilizat pentru a umple spațiul. În condițiile climatice din Palestina, acest material trebuia să fie durabil, pentru a rezista lunilor de iarnă, și ușor de îndepărtat în timpul verii. Două tipuri de materiale au fost utilizate, sticla și piatra translucidă, după cum reiese din descoperirile arheologice.

Existau și ferestre mari, care erau blocate în timpul lunilor de iarnă.

Fragment din Viața de zi cu zi în vremea lui Iisus, de Mihai Valentin Vladimirescu, în curs de apariție la Editura Polirom, Colecția “Plural. M”
Cartea este publicată și în ediție digitală