Deși, în general vor exista combinații de Stiluri Emoționale care se adună în fiecare dintre cele cinci mari trăsături, vor exista excepții întotdeauna. Nu orice persoană cu o anumită personalitate va avea toate dimensiunile Stilului Emoțional pe care le descriu, dar va avea, în mod invariabil, cel puțin una.
Trecând dincolo de Big Five, putem să aruncăm o privire la la trăsăturile la care ne gândim cu toții atunci când ne descriem pe noi înșine sau pe cineva bine cunoscut. Fiecare dintre aceste trăsături poate, de asemenea, să fie înțeleasă ca o combinație de diferite dimensiuni ale Stilului Emoțional, deși, din nou, nu orice persoană care are o anumită trăsătură va poseda fiecare dimensiune. Cu toate acestea, cele mai multe persoane vor avea cele mai multe dintre aceste trăsături:
- Impulsiv: o combinație de Atenție lipsită de concentrare și Conștiință de Sine scăzută.
- Răbdător: o combinație de Conștiință de Sine la un nivel ridicat și de Sensibilitate la Context la un nivel ridicat. Știind că, atunci când contextul se schimbă, se vor schimba și alte lucruri, ajută la facilitarea răbdării.
- Timid: o combinație între a fi Încet în Recuperare, în dimensiunea Rezilienței, și a avea o Sensibilitate la Context scăzută. Ca un rezultat al insensibilității la context, timiditatea și neîncrederea se extind dincolo de contexte în care ar putea fi normale.
- Anxios: o combinație între a fi Încet în Recuperare, a avea o Perspectivă negativă, a avea niveluri ridicate ale Conștiinței de Sine și a fi lipsit de concentrare (Atenție).
- Optimist: o combinație între a fi Rapid în Recuperare și a avea o Perpectivă negativă.
- Nefericit cronic: o combinație între a fi Încet în Recuperare și a avea o Perspectivă negativă, cu rezultatul că acea persoană nu poate menține emoții pozitive și se împotmolește în cele negative în urma unor obstacole.
Așa cum puteți observa, acești descriptori ai trăsăturilor obișnuite cuprind diferite permutări de Stiluri Emoționale. Această formulare oferă o cale de descriere a ceea ce ar putea să fie bazele cerebrale pentru aceste trăsături obișnuite.
În cazul în care citești lucrări științifice originale, ai putea să crezi, cu ușurință, că cercetărorii s-au gândit la o anumită întrebare, au creat un experiment ingenios pentru a-i da un răspuns și au efectuat un studiu fără nicio fundătură sau vreun obstacol între ele și răspuns. Însă lucrurile nu stau așa. Bănuiesc că ți-ai dat seama de acest lucru, însă ceea ce nu este atât de larg cunoscut, inclusiv în rândul celor care devorează lucrări de popularizare a cercetărilor științifice, este cât de dificil este să contești o paradigmă predominantă. Aceasta a fost poziția în care m-am aflat eu la începutul anilor ’80. La vremea aceea, de obicei psihologia academică surghiunea studiul emoțiilor mai degrabă în domeniul psihologiei sociale și al personalității decât în domeniul neurobiologiei; puțini cercetători în psihologie erau interesați de studierea bazelor cerebrale ale emoției. Puținul interes existent era acordat cercetării asupra așa-numiților centri ai emoției de la nivelul creierului, despre care se credea că se află localizați exclusiv în sistemul limbic. Eu am avut o idee foarte diferită: că funcțiile corticale superioare, în special cele localizate în cortexul prefrontal, cel mai avansat filogenetic, sunt critice pentru emoție.
Când am sugerat prima dată că acest cortex prefrontal este implicat în emoție, am fost întâmpinat de o serie nesfârșită de sceptici. Cortexul prefrontal, au insistat ei, este sediul rațiunii, opusul emoției. Iar acesta, cu siguranță nu poate juca un rol în emoție. M-am simțit foarte singur încercând să îmi construiesc o carieră științifică, în timp ce curentele predominante băteau puternic în direcția opusă. Căutarea mea a bazelor emoției în sediul din creier al rațiunii a fost considerată cel puțin donquijotească – echivalentul în neuroștiință al unei vânători de elefanți în Alaska. Au existat câteva momente, în special când mă zbăteam, la început, să obțin fonduri, în care scepticismul cu privire la distincția clasică dintre rațiune (localizată în cortexul foarte evoluat) și emoție (localizată în sistemul limbic subcortical) părea o cale bună să închei o cariera științifică și nu să începi una.
Dacă înclinațiile mele științifice erau orice altceva în afară de o mișcare isteață în carieră, la fel erau și unele dintre interesele mele personale. La puțin timp după ce am intrat la Universitatea Harvard, în anii ’70, am cunoscut un grup remarcabil de oameni de treabă și plini de compasiune care, am aflat mai târziu, aveau ceva în comun: practicau, cu toții, meditația. Această descoperire mi-a trezit interesul, rudimentar pe-atunci, față de meditație într-o asemenea măsură, încât după cel de al doilea an de studii m-am dus în India și în Sri Lanka timp de trei luni, pentru ca să învăț mai multe despre această tradiție străveche și să experimentez ceea ce poate oferi meditația intensivă. Am avut și un al doilea motiv – vream să văd dacă meditația ar fi putut să fie un subiect potrivit pentru cercetarea științifică.
Studierea emoțiilor era destul de controversată. Practicarea meditației era, practic, o erezie, iar studierea ei din punct de vedere științific era sortită eșecului. Așa cum psihologii și specialiștii universitari în neuroștiință credeau că există zone cerebrale ale rațiunii și zone cerebrale pentru emoții, iar cele două nu trebuie să se întâlnească niciodată, tot la fel ei credeau că există știință empirică, riguroasă, și că există meditație irațională – iar, dacă o practici pe ultima, buna ta credință în privința celei dintâi este extrem de suspectă.
Aceasta a fost perioada în care au apărut lucrările The Tao of Physics (1975), The Dancing Wu Li Masters (1979) și alte cărți care argumentau că există complementarități între constatările științei occidentale moderne și înțelegerea filozofiilor antice orientale. Cei mai mulți universitari le-au respins ca pe niște aiureli; a fi o persoană care practică meditația nu era, în opinia lor, trebuie să spunem, cea mai directă cale spre succesul academic. Mentorii mei de la Harvard mi-au spus foarte clar că, dacă vream o carieră științifică de succes, studierea meditației nu era un loc bun de pornire. În timp ce cochetam cu cercetarea asupra meditației la începutul carierei mele, când am văzut cât de puternică era rezistența, am lăsat-o deoparte. Am rămas o persoană care a practicat meditația pe ascuns, deși, până la urmă – după ce am primit titularizarea la Universitatea din Wisconsin și am adunat o listă lungă de publicații științifice și distincții conferite – m-am întors la meditație ca subiect de studiu științific.
Un motiv important pentru care am făcut acest lucru a fost o întâlnire transformatoare pe care am avut-o, în 1992, cu Dalai Lama, care mi-a schimbat complet cursul carierei și al vieții personale. Așa cum descriu în capitolul 9, întâlnirea a fost scânteia care m-a făcut să mă hotărăsc să îmi dezvîlui interesele față meditație și alte forme de antrenament mental.
Este uluitor să văd cât de multe s-au schimbat în scurta perioadă de timp de când am făcut acest lucru. În mai puțin de douăzeci de ani, comunitățile științifică și medicală au devenit mult mai receptive față de cercetarea asupra antrenamentului mental. În prezent, mii de articole noi asupra acestui subiect sunt publicate anual în reviste științifice de renume (am fost foarte mândru că prima lucrare de acest fel care a apărut vreodată în Proceedings of the National Academy of Sciences a fost a colegilor mei și a mea, în numărul din august 2004), iar National Institutes of Health asigură acum fonduri substanțiale pentru cercetare asupra meditației. În urmă cu zece ani, acest lucru ar fi fost de neconceput.
Eu cred că această schimbare este un lucru foarte bun, și nu din cauza vreunui sentiment de justificare personală (deși admit că a fost plăcut să văd un subiect științific proscris primind respectul pe care îl merită). I-am promis două lucruri lui Dalai Lama în 1992: că am să studiez personal meditația și că am să încerc să efectuez cercetări asupra emoțiilor pozitive, cum ar fi compasiunea și bună starea, ca subiect central al psihologiei, la fel cum a fost, pentru mult timp, cercetarea asupra emoțiilor negative.
Acum, aceste două promisiuni au convers, iar odată cu ele convingerea mea înclinată spre morile de vânt, că sediul rațiunii și al funcțiilor cognitive superioare ale creierului joacă un rol la fel de important în emoție ca cel jucat de către sistemul limbic. Cercetarea mea asupra persoanelor care practică meditația a arătat că antrenamentul mental poate schimba patternurile activității creierului pentru a întări empatia, compasiunea, optimismul și un sentiment de bună stare – punctul culminant al promisiunii mele de a studia meditația și emoțiile pozitive. Iar cercetarea mea în curentul dominant al neuroștiinței afective a arătat că aceste sedii ale raționării de ordin superior sunt cele care dețin cheia modificării acestor patternuri ale activității cerebrale. Astfel, în timp ce această carte este povestea transformării mele personale și științifice, sper ca ție să îți ofere un ghid pentru transformarea ta. În sanscrită, cuvântul pentru meditație înseamnă totodată „familiarizare”. Să devii mai familiar cu Stilul tău Emoțional este primul și cel mai important pas în transformarea lui. Dacă această carte nu face nimic mai mult decât să îți crească nivelul de conștientizare a Stilului tău Emoțional și al altora din jurul tău, voi considera acest lucru un succes.
Din volumul Viața emoțională a creierului. Cum îți afectează tiparele lui unice felul în care gândești, simți și trăiești și cum le poți schimba, de Dr. Richard J. Davidson și Sharon Begley, în pregătire la Editura Litera, în seria de nonficțiune, coordonată de Andreea Stoica. Traducere din limba engleză de Valentin Vidu