Octavian Soviany s-a născut la 23 aprilie 1954 la Brașov, a
absolvit Facultatea de Filologie de la Cluj și a făcut parte din
redacția revistei Echinox. Debutează în 1983 la Editura
Dacia cu volumul de versuri Ucenicia bătrânului alchimist. A
colaborat de-a lungul anilor la principalele reviste literare din
România cu poezie, proză și critică literară. Printre volumele sale
de versuri se numără: Cartea lui Benedict ( Ed.Vinea, 2002),
Alte poeme de modă veche ( Ed. Pontica, 2004), Scrisori
din arcadia ( Ed. Paralela 45, 2005), Dilecta ( Ed.
Cartea Românească, 2006) și Marii oameni ai revoluțiilor
(ediție samizdat, seria no name, 2009). A mai publicat
romanul Textele de la Monte Negro ( Ed. Pontica, 2003),
teatru (Cinci poeme dramatice, Ed. Palimpsest, 2005)
și critică (Textualism, postmodernism, apocaliptic I, 2000,
II, 2001, Ed. Pontica); Apocaliptica textului, ( Ed.
Palimpsest, 2008). A obținut trei premii ale Asociației
Scriitorilor din București pentru poezie și critică (1994, 2001,
2008). A fost tradus în franceză, spaniolă, engleză, germană,
maghiară, polonă, italiană, slovenă. A susținut numeroase lecturi
publice în țară și străinătate. Mai multe informații pe blogul
personal al autorului: www.octaviansoviany.wordpress.com
Romanul Viața lui Kostas Venetis conține o suită de
savuroase aventuri ale unui picaro cu identitate scindată –
virtual ascet convertit la o religie a viciului. Tânărul Kostas
Venetis, care ucenicește în anii copilăriei într-o mănăstire din
Grecia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cunoaște o
spectaculoasă ,,schimbare la față”: invertit demonic (cu orgolii de
supraom nietzscheean), străbate spații dintre cele mai variate –
cunoaște mizeria și fascinația Istanbulului, pitorescul unui
București ce amintește de atmosfera din Princepele și din
Săptămâna nebunilor, efervescența Parisului revoluționar,
splendoarea Vienei, melancolia Veneției, mișcându-se prin medii
felurite, de la pegra tavernelor la cercurile nobiliare.
Poveste despre inițierea întru Rău, în care Sodomia și jocul
intertextual, violența și notația răsfățat calofilă, kabalismul și
mitul conspiraționist, ficțiunea și documentarismul, crima și
complexele oedipiene se îmbină în urzeala unei istorisiri
inițiatice deghizate în thriller, Viața lui Kostas Venetis
se plasează în linia decadenților de acum un veac. Dincolo de
luxurianța acțiunii și pitorescul descrierilor, cititorul este
invitat să descopere taina vieții lui Kostas Venetis și pe
romancierul Octavian Soviany, care egalează acum și pe teren
prozastic binecunoscutele sale performanțe poetice
Când păcătosul are revelația sacrului, nimic și nimeni nu-l
mai pot întoarce. Cam așa e și cu scriitorul: o să vă lingeți pe
degete cu limba română a lui Octavian Soviany, curgătoare,
spumoasă, arhaică și nervoasă, o să chefuiți și-o să suferiți odată
cu personajele lui retro și cu pasiunile lor sfâșietoare în cel mai
savuros roman de epocă din literatura română recentă.
(Alexandru Matei)
Am conviețuit șapte ani
Mai întâi a fost doar un nume, descoperit de Nora Iuga,
într-un cimitir mărginaș dintr-o capitală occidentală. Apoi a
devenit o umbră care s-a furișat în paginile romanului Textele
de la Monte Negro și în câteva din poemele mele. Uneori mi s-a
părut că îl zăresc, cu pălăria lui neagră trasă pe ochi, prin fumul
gros de țigară din nu mai știu ce loc de pierzanie bucureștean, la
ore de noapte târzii; ba într-un rând, chiar mi-a arătat unul din
vestitele sale numere de iluzionism. Astfel că umbra s-a făcut
încet-încet trup, iar după aceea poveste. Am scris șapte ani la
această istorie, întrerupând și reluând, ca într-o relație în care
nu ești sigur de celălalt și, de la un punct încolo, nici de tine
însuți. Am fost mereu chinuit de gândul că nu voi izbuti să-i duc
povestea la bun sfârșit. Iar atunci când deveneam tot mai conștient
de puținătatea puterilor mele de romancier mi se năzărea că-i aud
râsul sarcastic, confirmându-mi lipsa harurilor de povestaș și
recomandându-mi parcă să mă apuc de grădinărit sau de
contabilitate. Ceea ce public acum e doar începutul unei povești,
căreia mă întreb dacă o să-i dau vreodată de capăt. Și mă mai
întreb de asemenea, la fel ca unul dintre personajele acestei
hagiografii: oare ce s-ar fi ales de mine dacă nu l-aș fi
întâlnit niciodată pe Kostas Venetis?”
(Octavian Soviany)
Viața lui Kostas Venetis –
fragment
Proviziile noastre se isprăviseră
și, la porunca lui Kostas Venetis, a trebuit să ies după
cumpărături, cu inima înghețată de frică.
După ce mi-am umplut coșul cu
niscaiva legume ieftine, o ciozvârtă de miel, câteva chifle, o
bucată mare de brânză de capră, de care avea atâta nevoie sănătatea
lui Kostas, nu știu ce blestemată curiozitate m-a purtat din nou
către spițeria bătrânului Lionardo. Prăvălia era tot închisă,
obloanele − tot ferecate.
Mă gândeam cu spaimă la beciurile
poliției, unde putrezeau, după vorbele oamenilor, farmacistul și
doctorul Buonnavista, când niște degete de oțel mi-au încleștat
brațul. Pricina acestei strânsori – un bărbat înalt și cărunt,
îmbrăcat ca un burghez oarecare, mi-a dat poruncă să-l
însoțesc.
Am simțit cum mi se moaie
genunchii: oamenii comisarului Degli Rovere îmi luaseră așadar
urma. Mă așteptam să fiu dus la închisoare, învinuit de crimă,
poate chiar torturat. Deasupra capului meu vedeam limpede
clătinându-se lațul spânzurătorii.
Spre mirarea mea însă, omul
poliției m-a împins pe ușa unei trattorii din vecinătate,
care la ora aceea era aproape pustie. Ne-am așezat la o masă mai
ferită, iar birtașul ne puse dinainte o gustare ușoară și o ulcică
de vin. Însoțitorul meu nu părea să aibă gânduri rele cu mine: mă
îndemnă să mănânc și să beau, scrutându-mă, e adevărat cu asprime
pe sub sprâncenele lui cenușii.
Am reușit să înghit cu greu
câteva felioare subțiri de salam bolognez. Spaima nu-mi trecuse
încă de tot, chiar dacă scăpasem pentru moment de gratiile
închisorii și de întrebările judecătorului de instrucție.
Bărbatul din fața mea tăcea cu
încăpățânare, numărându-mi parcă sever fiecare înghițitură.
Când în sfârșit, după o tăcere
îndelungată, care mi se părea mai greu de suportat decât un
interogatoriu, omul începu să vorbească, aflai că se numește
signor Tomasso și că e una dintre rudele lui signor
Galeazzo. Mă descusu apoi, încurcându-mă cu întrebări din cele mai
meșteșugite, despre tot ce făcusem sau nu făcusem în locuința
vărului său, dar mai ales despre soiurile de leacuri pe care le
primise acesta din mâinile mele și despre darurile pe care bătrânul
mi le-ar fi oferit, chipurile, în schimbul nurilor mei. M-am
dezvinovățit cât am putut, încercând să-l încredințez pe
signor Tomasso că nu eram decât un copilandru neștiutor,
care picase ca musca în lapte în ghearele unor oameni vicleni și
bicisnici. Avusesem nevoie de știința doctorului și de leacurile
spițerului, pentru că trebuia să îngrijesc de sănătatea
ocrotitorului meu, un bătrân scamator odinioară celebru, care
fusese doborât de o boală necruțătoare.
Când am pomenit despre Kostas
Venetis, în ochii lui signor Tomasso începură să pâlpâie
niște luminițe ciudate. Mi-a spus că ar dori să știe cât mai multe
în legătură cu acest scamator, despre ale cărui numere de magie
neagră parcă auzise și dânsul. Atunci mi-am pierdut mințile. O
clipă de rătăcire și slăbiciune avea să pecetluiască pentru vecie
soarta mea și, deopotrivă, soarta lui Kostas: nesăbuința mi-a pus
pus buzele în mișcare, făcându-mă să-i vorbesc lui signor
Tomasso despre povestirile lui Venetis, pe care mă apucasem să le
aștern pe hârtie din porunca acestuia, fără să las deoparte nimic
și fără să pun nimic de la mine.
Omul din fața mea fremăta de
curiozitate; îmi mărturisi că îndrăgește mai presus de orice
istoriile ciudate, cum trebuie să fie aceea a scamatorului și îmi
făgădui că, deoarece se bucură de o mare trecere pe lângă comisarul
Degli Rovere, m-ar putea scoate de sub ancheta poliției în schimbul
poveștii lui Kostas Venetis. Urma ca, începând de a doua zi, să mă
înfățișez la locuința lui signor Galeazzo și să înșir din
nou pe hârtie întreaga istorie a lui Kostas, bucurându-mă astfel de
ocrotirea lui signor Tomasso. Dacă nu voi plăti acest preț
(foarte mic, de altfel) mă așteaptă temnița, interogatoriile
nesfârșite, poate chiar lațul călăului.
Ca un nesăbuit și ca un fricos ce
eram, am primit. Mi se părea că în felul ăsta nu numai că îmi voi
salva pielea, dar voi putea să mă îngrijesc în continuare de
sănătatea lui Kostas, chiar dacă dragostea mea pentru dânsul mai
slăbise în ultima vreme.
Nici nu-mi trecea prin minte
atunci care vor fi urmările târgului nebunesc pe care îl încheiasem
cu signor Tommasso.
Mă gândeam doar la acei oameni ce
izbutiseră să-și mântuiască viața cu ajutorul unei povești, despre
care auzisem din cuvântul lui Kostas Venetis.
Din volumul în pregătire la
Editura Cartea românească