Pentru a-i determina pe concetățenii noștri de acum să mai creadă că “Viața e frumoasă” așa cum o face de patru ani Teatrul Național de Operetă Ion Dacian, trebuie să probezi multe calități, dintre care consecvența se detașează, chiar dacă a fi consecvent nu face neapărat parte dintre “frumusețile vieții”.
Și iată că pentru al patrulea an consecutiv, Bucureștiul a avut un festival internațional dedicat artelor spectacolului. O abordare necesară, care nu lasă doar câmp larg de acțiune pentru viitor organizatorilor, ci și spațiu de exprimare pentru alte inițiative.
Titlul festivalului – “Viața e frumoasă”, prezent din punct de vedere vizual așa cum merită un festival serios – adică peste tot prin oraș și prin intermediul televiziunii și radioului public, inclusiv prin secțiunea on air a festivalului difuzată de Radio România Cultural și la nivel național – rimează, ce-i drept, parcă tot mai puțin cu cenușiul așternut peste fețele tot mai încordate ale trecătorilor.
Cu toate acestea, totuși, același potențial public format din individualități parcă tot mai sustrase disponibilității de a se bucura de un spectacol artistic, indiferent de gen, găsește întotdeauna resurse de a răspunde invitațiilor care garantează clipa de emoție, ineditul suprapus peste pragul de așteptare.
Ediția din acest an, cea de a patra, a avut astfel de momente. Iar acestea au făcut ca și de această dată să putem vorbi despre un festival viu, cu doza sa de imprevizibil, calități care l-au făcut să semene cu viața însăși, care poate fi frumoasă și când râde, dar și când plânge, atunci când se pune sub semnul emoției reale, nejucate, neatașate falselor valori, inclusiv artistice.
Cu subiectivitate, din cele unsprezece zile de festival din care nu au lipsit expozitii, spectacole multe și diverse ca gen, expoziții și câte și mai câte, mă voi opri aici la doar două momente care cred că adună multe din valorile estetice și artistice pe care evenimentul artistic “Viața e frumoasă” în întregul său și le-a propus. Este vorba despre competiția pentru tineri cântăreți Trofeul “Ion Dacian” și despre concertul susținut de Richard Galliano dedicat proiectului Nino Rota, cu care a realizat și un album și pe care publicul – care a făcut neîncăpătoare sala Teatrului de Operetă Ion Dacian – a avut șansa de a-l recepționa cu aceiași muzicieni care au realizat și înregistrările (foto 1).
Deși beneficiind de mai puțin public față de anul trecut, seara rezervată luptei pentru Trofeul “Ion Dacian” a adunat aceleași pasiuni puse sub semnul cântecului, de la șlagăre pop extrase din filme, la arii de operetă. În urma preselecției au urcat pe scena spectacolului final peste 30 de concurenți care ne-au făcut și optimiști și pesimiști în același timp. Pe de o parte este pozitiv faptul că talentul dublat de munca făcută cu bucurie mai poate fi găsit printre tinerii noștri, iar pe de altă parte ambianța generală ne făcea să oftăm în fața gravei erori de a lăsa muzica și cultura în general în afara valorilor procesului de învățământ românesc. Subiectul, chiar dacă vast, descurajează mai puțin atunci când vezi că premiul cel mare merge către cine merită. A fost vorba în acest an despre baritonul Ionuț Pop (foto 2), care sub aparența unui costum desigur de conjunctură a trecut dincolo de partitură făcându-ne părtași la povestea personajului său.
Același lucru, păstrând proporțiile, l-au făcut și muzicienii care pe muzica lui Nino Rota, sau mai bine zis pornind de la aceasta, au recreat acel inefabil amestec de râs și plâns servit din punctul de vedere al limbajului muzical de o mixtură foarte interesantă între libera improvizație, structura armonică fixă și momentele de tutti după partitura originală, din care – cu o subtilitate cameleonică – omogenitatea de grup se desfăcea în voci improvizatorice independente și totuși unite de invocarea unei atmosfere încărcate de arome felurite, de la tango, la sudul mediteraneean, de la note tânguitoare venite parcă din folclorul evreiesc, la exuberanța franco – afro – americană de tip New Orleans.
Atunci când spectacolul are cu adevărat ce spune, viața poate fi cu adevărat frumoasă, iar cele 92 de evenimente și cei 600 de artiști din 10 țări despre care vorbea directorul general al Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian”, Răzvan Dincă, atunci când mulțumea tuturor partenerilor și celei care a girat în fapt acest festival, Alina Moldovan, de pe scena Sălii Radio, la finalul festivalului, au conferit cu adevărat culoare Bucureștiului în acest noiembrie, parcă mai mult ca la edițiile precedente.