Sabina Cantacuzino
Din viața familiei Ion C. Brătianu
1821 – 1891
Editura Humanitas
Cartea apare în colecția Memorii/Jurnale, seria Vintage.
Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu și sora lui Ionel, Dinu și Vintilă Brătianu, a început să-și scrie memoriile, folosind însemnări proprii și corespondența familiei, în 1921, când se împlineau o sută de ani de la nașterea celebrului ei tată. Dar nu atât înfăptuirile politice ale acestuia, cât viața privată a numeroasei sale familii constituie subiectul acestui prim volum care acoperă perioada 1821-1891, adică cei 70 de ani cât a trăit Ion C. Brătianu. Întâmplările vieții obișnuite de la moșia Florica și mai târziu din casa de la București, nașteri, căsătorii și morți, sărbători de familie și baluri, studii în străinătate și vacanțe, atentate și războaie, rude și prieteni, familiile Rosetti, Odobescu, Golescu, Davila, Cantacuzino, Sturdza, Ghica, Alecsandri… –, Carol I, regina Elisabeta și personalități ale scenei politice, zvonuri și bârfe din epocă: pe scurt, fapte de mică și mare istorie trăită, povestite de Sabina Cantacuzino cu vervă și atenție pentru detaliu, alături de nenumărate portrete memorabile.
Sabina Cantacuzino (1863-1944) era cunoscută de contemporani ca „fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu“ și „sora cea mai mare a Brătienilor“ – Ionel, Constantin (Dinu) și Vintilă. A făcut școală în particular, după obiceiul timpului, la moșia Florica, iar mai târziu la București, cu profesori renumiți (Spiru Haret, David Emmanuel, V.D. Păun etc.), încheindu-și studiile cu un examen de bacalaureat susținut la Colegiul Sf. Sava. În 1885 s-a căsătorit cu doctorul Constantin Cantacuzino. A învățat de tânără să iubească teatrul, muzica, artele plastice, devenind cu timpul proprietara unei importante colecții de pictură românească și de obiecte de artă populară. A contribuit la înființarea și funcționarea Muzeului de artă „Toma Stelian“ și a Universității Libere (asociație culturală aflată sub patronajul reginei, în cadrul căreia se organizau conferințe și concerte); și-a lăsat prin testament locuința din București ca sediu unui „cămin pentru doctoranzi“, conceput ca o fundație academică. Pe lângă sprijinirea instituțiilor culturale, s-a dăruit asistenței publice: a lucrat o lungă perioadă la Așezământul Regina Elisabeta, a organizat un cămin de copii bazat pe sistemul Montessori, a condus Spitalul nr. 108 din București în timpul Primului Război Mondial, a fost președinta Asociației pentru Profilaxia Tuberculozei, a avut, în 1914, inițiativa înființării unui spital pentru tuberculoși. Împreună cu alți membri ai familiei, a rămas în București în timpul ocupației militare germane din 1916-1918 și a fost internată în 1917, timp de nouă luni, la Mânăstirea Pasărea. Memoriile ei, pe care a început să le scrie în 1921, când se împlineau o sută de ani de la nașterea lui Ion C. Brătianu, au apărut la Editura Universul din București în 1933 (volumul I) și 1937 (volumul II). A murit la București în ziua de 23 august 1944, în urma unui cancer esofagian.
„Sabina [Cantacuzino], Tanti Bi (cum o chemam noi cu toții – copiii), – scrie Pia Pillat, în Sufletul nu cunoaște distanțele – era un personaj extraordinar… Avea o prestanță de regină. Deși mică, părea și devenea chiar, în chip misterios, mare. Era frumoasă ca doamnă bătrână, bătrână, o frumusețe imperială și doar aparent distantă, aristocratică… Se plimba repede și energic, zilnic, la șosea, de la un capăt la celălalt și înapoi, sau în pădurea, pe atunci pustie și minunată, de la Băneasa… Povestea minunat episoade din copilăria lor [a fraților Brătianu]… Era foarte cultă. Iubea și cunoștea muzica în profunzime. În casa ei se dădeau concerte de cameră și cânta sonate George Enescu… Mai ales avea un mare simț al dreptății și egalității. Ea a organizat și întreținut căminul de copii cu primul sistem Montessori aplicat în țară. La fel, tot ea a înființat și și-a dat timpul și energia ei totală pentru un cămin de bătrâni, model… Trăia singură de tot în casa ei atât de frumoasă, înconjurată de mobilă, tablouri și bibelouri minunate… Avea o vitalitate și o agilitate absolut extraordinare până s-a îmbolnăvit… Nimeni din familie nu a știut că e bolnavă, nimeni… Tanti Bi detesta slăbiciunea, lăcrămarea, văicăreala, mila. Era o stoică.”