Christa Schroeder
Hitler a fost șeful meu.
Mărturiile secretarei lui Hitler
Meteor Press Publishing
Traducere din limba germană de Ion Șerban Ciornei.
Christa Schroeder, secretara lui Hitler între anii 1933 și 1945, a rămas până la moartea sa, în 18 iunie 1984, o femeie înzestrată cu spirit critic, un observator și un analist agil, pe care timpul o purtase cu repeziciune între Hitler, întâmplările proprii cu prietenii și mai-marii din vremea aceea, regimul național-socialist, ororile războiului și mârșăvia exterminării evreilor. Dorind să prezinte trăirile personale din acele vremuri, detestând distorsionările și neadevărurile, mai ales pe cele aparținând jurnaliștilor sau așa-zișilor martori ai timpului, ea a predat aceste note editorului Anton Joachimsthaler, cu indicația ca „întreaga sa moștenire scrisă să nu cadă în mâinile vreunui jurnalist”. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de față confirmă declarații de o reală importanță istorică. În carte este inserat și un interogatoriu luat autoarei pe 22 mai 1945, la Berchtesgaden, de Erich Albrecht, ofițer american de contraspionaj.
Încă din 1949, cartea lui Albert Zoller, „Hitler privat” („Viața privată a lui Hitler – jurnalul secretarei sale”), care se baza pe interogatoriile luate ei și altora și care a fost publicată fără consimțământul ei, a fost una dintre puținele surse din imediata apropiere a lui Hitler, citată până în ziua de azi și folosită de mulți jurnaliști și istorici. Valoarea istorică a declarațiilor a fost confirmată cu diferite ocazii de documente la care accesul s-a obținut abia mai târziu. Până la moartea ei, în 1984, Christine Schroeder a păstrat cu perseverență tăcerea în legătură cu autenticitatea depozițiilor atribuite ei în această carte, refuzând de asemenea toate ofertele de a-și publica memoriile, pe care le așternuse pe hârtie după 1945.
Acestea conțin în primul rând explicația autentică a genezei cărții lui Zoller, precum și o mărturie istorică despre Hitler și lumea din jurul său, sursa acestora fiind de o valoare incontestabilă. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de față confirmă declarații de o reală importanță istorică.
Iată un fragment din capitolul „Dictările lui Hitler și Camera Scărilor”:
Hitler dicta de cele mai multe ori seara târziu, respectiv noaptea, „deoarece atunci”, zicea el, „avea cele mai bune idei”. Pentru ca stenografele (deseori și două deodată) să fie seara odihnite si disponibile, Schaub anunța, în prealabil, orele respective de lucru. Nu de puține ori dictările se amânau zile întregi. Atunci Schaub preciza: „Șeful mai așteaptă un raport”.
Așa s-a instaurat serviciul de urgență, una dintre noi urmând sa aștepte în așa-numita „Treppenzimmer”, de lângă biroul lui Hitler. Intendentul casei, Kannenberg, avea grijă să nu ducem lipsă de mâncare. În perioada de început a activității mele la Berlin, când încă eram trimisă „la cerere”, din statul-major de legătură la lucru în locuința Führerului, fie și numai imaginea fructierelor – cu pere Williams, struguri albaștri de Bruxelles, mere și portocale, pe lângă platourile cu tartine – era pentru ochii mei o încântare.
Serviciul gospodăresc al Führerului era administrat de intendentul casei Arthur Kannenberg și de soția sa, Freda. Fiindcă la prânz și seara erau în permanență invitați oaspeți, serviciul gospodăresc al Fiihrerului putea fi comparat cu gestiunea bine pusă la punct a unui restaurant.
Arthur Kannenberg provenea dintr-o familie din Berlin, cu veche tradiție în gastronomie. Tatăl lui Kannenberg era proprietarul unui renumit local pentru gurmanzi. Fiul său, Arthur, a fost, în anii 1920, patronul unui cunoscut și popular local de la periferia Berlinului, „Onkel Toms Hütte”.
Eu, personal, n-am fost niciodată acolo. Dar o berlineză bătrână, Frau Magdalene Haberstock, văduva versatului negustor de obiecte de artă al lui Hitler, pe care acesta îl însărcinase cu achiziționarea de tablouri vechi, mi-a povestit odată: „Până la Hundekehle se mergea cu tramvaiul 76, apoi se făcea drumul pe jos spre acea grădină-restaurant minunat așezată, unde nu serveau doar cafea și prăjituri, ci seara completau meniul cu mâncăruri pentru gusturi rafinate.”
Kannenberg a dat faliment cu grădina-restaurant, dar a deschis imediat un mic local cu mâncare, în apropierea gării Anhalter din Berlin. Dr. Goebbels a fost cel care i-a atras atunci atenția lui Hitler asupra localului lui Kannenberg.
Din acel moment, de fiecare data când sosea cu trenul în gara Anhalter, Hitler, împreună cu însoțitorii săi, se opreau cu plăcere la restaurantul lui Kannenberg, pentru a savura delicioasele platouri de legume și salate, care erau specialitatea casei.
Dar Kannenberg nu era doar un nemaipomenit gurmand, ci si un excelent cozeur, hărăzit cu proverbialul dar al glumelor și umorului berlinez.
Și-a atras simpatia lui Hitler cu stilul său lingușitor, cu clovneriile și recitalurile sale populare, în care se acompania singur la acordeon, și care i-au plăcut atât de mult lui Hitler, încât acesta i-a încredințat, la începutul anului 1932 conducerea cantinei proaspăt renovatului palat Barlow, care se înălța lângă Casa Brună, în München.
După preluarea puterii în 1933, Hitler i-a adus pe Kannenberg și pe simpatica și tăcuta lui soție, doamna Freda (fiica unui pădurar din nordul Germaniei), la locuința personală din palatul Radziwill la Berlin, unde aceștia au avut îndatorirea să coordoneze până în 1945 serviciul gospodăresc al Führerului.
Kannenberg și soția răspundeau în special de angajarea, uniforma, plata și condițiile de locuit ale personalului din casă și bucătărie, de achiziționarea și administrarea alimentelor, băuturilor, lenjeriei, precum și de alcătuirea meniului zilnic.
În obligațiile de serviciu ale lui Kannenberg intrau și recepțiile de stat, precum și toate problemele organizatorice legate de aceste recepții, decorațiunile florale de pe mese, din camerele de recepție și cele destinate întrunirilor, cât și recrutarea de personal de deservire suplimentar (la marile recepții de stat intrau în funcție, pe lângă valeții din Leibstandarte Adolf Hitler, și cei ai cancelariei prezidențiale – toți purtând livrea).
De la cancelaria prezidențială provenea și majordomul, care, lovind podeaua cu un baston, îi anunța pe oaspeți, rostindu-le numele.