Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A debutat în anul 2000 cu o carte de haiku-uri, Haiku și caligrame, o inedită combinație de poezie și caligrafie (Rodica Frențiu fiind autoarea caligramelor), urmată la scurt timp de două romane, Coborîrea de pe cruce (2001) și Chemarea lui Matei (2002). Consacrarea i-o aduce în 2005 cel de-al treilea roman, Cruciada copiilor, apărut la Editura Cartea Românească și distins cu numeroase premii (Cartea Anului 2005, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ,,Ion Creangă” acordat de Academia Română, Premiul Courier International, pentru cea mai bună carte străină etc.). A mai publicat: romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (Editura Cartea Românească, 2006, Atmosphere Libri, Roma, 2012), volumul de teatru Lecția de aritmetică (Editura Echinox, 2006) și studiul Fenomenul Science Fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyber-punk (Editura Argonaut, 2006). Romanul Cruciada copiilor a fost tradus în limbile: ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
,,Maturitatea literară a Florinei Ilis este surprinzătoare și demnă și în viitor de toată atenția. Lucidă, cu mare spirit de observație, pătrunzătoare, diplomată, calculată, discretă, enigmatică sub unele aspecte, ea rămâne pentru noi o promisiune și (poate) un semn de întrebare. Dar în sensul bun al cuvântului.” (Adrian Marino)
,,Aș spune că ne aflăm în fața celui mai de seamă talent nativ pe care l-a dat literatura română după Revoluția din decembrie 1989; un talent pentru care scrisul e o formă de viață simplă, naturală − o necesitate personală cotidiană, tăcută (nu publică, histrionică, extravertită, obositor-surescitată.” (Ștefan Borbély)
,,E vorba aici despre un ochi exersat să vadă dincolo de aparențe, dar mai ales e vorba despre forță. Aceasta e calitatea esențială a Florinei Ilis. E o prozatoare puternică, în stare să stăpânească vastele lumi stârnite scriptural, să tragă infinite sfori romanești, să lase să se vadă ici-colo urzeala, dar să păstreze tot farmecul indicibil al ficțiunii de bună calitate.” (Irina Petraș)
,,Ca o romancieră de cursă lungă, Florina Ilis întrunește toate datele unei opere perene: forță epică, imaginație, răbdare, știință a construcției și a ritmului, expresivitate, idei originale, stăpânire coerentă a materiei, simț de observație.” (Adriana Bittel)
După șapte ani de la apariția bestsellerului Cruciada copillor, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului românesc contemporan și istoria literară, ci va bulversa în totalitate orizontul de așteptare al cititorului. Romanul Viețile paralele – o carte monumentală de 600 de pagini – debutează la 28 iunie 1883 și se încheie la 15 iunie 1889.
8. Când Anica, servitoarea, își făcu apariția ca să-i anunțe o vizită, Veronica zvâcni iritată. Nu! nu primește pe nimeni! Apoi, răzgândindu-se, se avântă spre ușă și, apucând-o de braț pe servitoare, îi ceru să le spună domnilor să aștepte. Se întoarse la oglindă ca să se dichisească. Se dă cu pudră pe obraji. Nu vrea să fie nici prea palidă, nici prea îmbujorată. Când obținu efectul de culoare dorit, puse deoparte pudriera și pămătuful. Își scoase moațele din păr, pe care și le prinsese de dimineață, și-și aranjă buclele. Asta îi dă puțină bătaie de cap, dar insistă până când fiecare fir de păr se așeză la locul său. Se rujează și, apoi, netezându-și cu grijă fiecare cută a rochiei, se contemplă în oglindă, corectând micile imperfecțiuni ale ținutei. În final, mulțumită de ceea ce văzu, apucă evantaiul. Făcu, de probă, o reverență, după care, surâzătoare, trecu în salon unde o așteptau domnii Miron Pompiliu și Caragiale. Pompiliu, sfios și ceremonios, îi sărută mâna. Caragiale obraznic, i-o întoarse, afundându-și buzele în văile răcoroase din palmă. Miron nu observă nimic, mustața lui Caragiale o gâdilă. Veronica își trase iute mâna. N-a fost niciodată mai frumoasă ca acum, gândește Caragiale. Nu-i părea rău că bătuse drumul până la Iași, chiar de Paști, deși avea toată familia la București (în fond, venise în problema transferului). Veronica, intrând în rolul ei de femeie de lume, îi pofti să șadă. Dramaturgul se așeză în așa fel încât să-i poată observa din profil strălucirea chipului care, în mod misterios, în acea zi, îi ilumina toată ființa, dându-i un aer nou, tulburător. Caragiale n-o mai văzuse de câteva săptămâni, dar, de cum o zări, intrând în salon, observă ceva nou în aspectul ei. Era ca și cum un pictor abil ar fi adăugat o tușă suplimentară trăsăturilor unui portret și, accentuând puțin luminozitatea sau atenuând anumite umbre printr-un vernis savant aplicat, conferise un plus de vioiciune înfățișării modelului, trezindu-i la viață sufletul ațipit pe pânză.
Dramaturgul, de obicei limbut, aproape nu rosti nici un cuvânt în prima parte a conversației, dedicându-se observării și descifrării undei calde de mister care, învăluind trupul doamnei Micle într-o aură oarecum vibrantă, conferea frumuseții ei un accent nou, surprinzător. Urmărind-o atent, oaspetele intui că acea notă de frumusețe, proaspătă și aproape insesizabilă pe care o constatase la Veronica, nu se datora nicidecum abilităților sau artei de înfrumusețare femeiești, ci, după cum ghici dramaturgul, unui neastâmpăr interior, vioi și unei sprinteneli în gesturi, pe care numai deprinderile plăcerilor de o anumită natură (conchise Caragiale) le face mai sigure și mai îndrăznețe. Felul în care își coafase părul, cum se mișca sau cum se apleca cu bustul înainte, fără să-și miște poziția capului, maniera în care rochia flutura vag și imperceptibil pe trup, ca și cum, sub rochie, chiar la suprafața pielii ar sufla o boare caldă, umflându-i ușor faldurile, toate acestea produceau asupra privitorului atent (Caragiale) o impresie extrem de puternică. Veronica dobândise în gesturi și privire acea siguranță a femeii care se știe iubită și dorită și care, chiar și în absența celui iubit, se îmbată după pofta inimii de amintirile plăcerilor trăite sau numai închipuite alături de bărbatul dorit. Incertitudinile și umbrele care îi întunecaseră chipul cu câteva săptămâni în urmă și o făcuseră în ochii lui Caragiale atât de vulnerabilă și ușor de sedus dispăruseră ca prin farmec. Privind-o din profil, dramaturgul era aproape vrăjit de aura sclipitoare care o împresura și care, intensificând irezistibil fiecare trăsătură a chipului, i-l transfigura, conferindu-i frumusețe și grație, dar și o senzualitate cu totul nouă, seducătoare. Ochii păreau mai mari, mai adânci, mai strălucitori, înotând parcă într-un lac transparent de lacrimi nevăzute, pasionale. Părul avea acele reflexe blonde, intense, stârnind, ori de câte ori ea își întorcea capul înspre Caragiale, un joc subtil și viu de lumini și umbre. Buzele roșii, ușor întredeschise, tremurau vag de parcă ar șopti neîncetat cuvinte îmbătate de amor. Maniera în care, surâzând, doamna Micle, vicleană și sigură de efect, își pleca privirile îi dădea senzația lui Caragiale că pleoapele ei, reproduceau, în ritmul în care coborau sau se ridicau, armonii ale unei inimi pe care numai pudoarea o impiedica să fie mai sonoră și mai zgomotoasă, deconspirându-i cutezanța senzuală. Caragiale e atras ca de un magnet de acel preaplin sufletesc și de drăgălășenia pe care ea și-ar dori să o reverse asupra celui (Eminescu?) ce va ști să-i culeagă bogata și delicioasa roadă. Dar prezența unei asemenea femei îl și intimidează pe dramaturg. Îi fusese mult mai ușor să se apropie de doamna Micle, cea căreia îi plăceau bârfele saloanelor, ironizând răutăcioasă haremul sultanului Maiorescu, bătându-și joc de aerele și de pretențile intelectuale ale cucoanelor din Iași, râzând cu poftă și senzualitate de glumele lui sau chiar lăsând să-i scape și ei din când în când câte o vorbă vulgară. Noua Veronică îl stârnea și îl provoca în același timp. Era curios să afle cât de profundă și reală era noua ei înfățișare.
Simțind, în dosul lentilelor rotunde ale ochelarilor lui Caragiale, intensitatea privirilor lui, pe Veronica o învălui treptat o baie de vapori fierbinți. Gândul îi fuge la Eminescu. Se îmbujorează ușor și, încercând să-și ascundă emoția vie care o cuprinde, își răsfiră evantaiul. Evită să privească în direcția lui Caragiale, străduindu-se să-l urmărească cu atenție pe Pompiliu care, corect ca ținută, se așezase chiar înaintea ei. Acesta, timid și greoi în manifestări, face eforturi disperate pentru ca discuția să se reia după fiecare tăcere, încercând să dea un curs cât mai coerent unei conversații care, altminterea, din nepăsarea celorlalți doi interlocutori, s-ar risipi în răspunsuri fără noimă și înțeles. Veronica e drăgăstoasă, dar decentă, dulce și irezistibilă, dornică și reținută. Știe ce vrea de la Caragiale (scrisorile). Caragiale e galant, dar lasă să-i scape din când în când și cuvinte fără perdea, ceea ce face ca pieptul doamnei Micle să tresalte brusc și în ochi să-i scapere luciri pătimașe și pline de acea senzualitate pe care n-o au decât femeile mai îndrăznețe și îndelung deprinse cu arta amorului carnal. Caragiale constată totul cu satisfacție. Are impresia că știe de ce-ar avea nevoie dulcea porumbiță, înfoiată și dornică de desfătări (nu de scrisori, nu e destul de evident?). Și Doamna Micle știa ce vrea de la Caragiale (scrisorile!). I le va cere, dar fără să mai repete fatala greșeală din iarnă. Folosindu-și tactul feminin, Veronica va apela la onoarea de bărbat a dramaturgului, măgulindu-i orgoliul după cum se pricepea ea mai bine (era expertă în asta).
Discuția alunecă înspre complexitatea naturii relației sociale sau intime (după caz) dintre bărbați și femei, relație pe care idealuri ca virtutea, disciplina, cinstea sau bunul simț burghez le complică în mod inutil și nedorit. Doamna Micle susține că ea nu-și face mari iluzii legate de inteligența și de puterea de gândire a femeilor, dar că, atunci când o femeie iubește cu adevărat, aceasta ar fi în stare să sacrifice totul pentru iubitul ei, inclusiv viața socială. E adevărat că femeile au o inimă zburdalnică (și ochi alunecoși), dar, când iubesc, sunt în stare să se dăruiască cu totul bărbatului iubit, fără să se gândească prea mult la consecințe. Și dacă nu sunt iubite la fel?, o provoacă Caragiale. Dacă amantul (intenționat folosise acest termen) nu răspunde în aceeași manieră amorului ei? Atunci, domnule, nu știu, zâmbește ea dezarmant. În romane, totul e atât de ușor: cele pasionale se sinucid (Veronica se gândește la pudra ei de arsenic, Caragiale la sticluța cu vitriol/cerneală și la răzbunarea celei înșelate), iar cele virtuoase aleg liniștea și claustrarea mănăstirii. Probabil că viața, care e reală și pozitivă, conține mai puțină pasiune și mai puțină virtute înălțătoare decât ne dau de înțeles romanele. Dar, dumneata, adaugă ea, privindu-l vicleană pe Caragiale, dumneata care vezi totul cu umor, ca în vodeviluri, și-ți bați joc de sentimentele cele mai sfinte ale inimii, dumneata cum crezi că trebuie să se poarte cu amantul ei o femeie care iubește? Și Veronica adora termenul amant pe care-l pronunța cu un ușor accent nazal, franțuzesc (în scrisori i se adresa lui Eminescu cu Mon cher petit amant).
Nu neg, surâde dramaturgul, nu neg că-mi place să râd. Sunt o fire veselă, ce mai! Eu, doamnă Micle, nu cred în dramatism și nici în suflete alese. Ca să nu mai spun că apa de trandafiri îmi provoacă amețeli și greață, iar când orchestra atacă Stela confidente îmi dă fiori (de groază), pornindu-mă să strănut de parcă în loc de aer aș respira – nu știu – polen. Doza de realism și pozitivism a vieții e atât de mare încât niciun suflet ales (ironic) nu poate lupta până la capăt fără să nu fie răpus de realismul sau de vulgaritatea vieții. Oare crezi dumneata (se întoarse înspre Veronica privind-o direct în ochi) că inima omenească e făcută să se hrănească numai cu apă de trandafiri și, cu ochii înlăcrămați, să se confeseze muzical și poetic stelelor? Dacă ar fi așa, trupul nostru ar trebui să fie ușor ca un balon umplut cu aer, să plutească imponderal și să fâlfâie din aripi cât e ziua de lungă. Tot înălțându-se (Caragiale indică vag cu degetul înspre tavanul scund al salonului), balonașul n-ar mai rezista presiunii atmosferice și aerului rarefiat de acolo de sus. Și poc! Fâs! Se dezumflă, zău așa! Dar, vai, doamnă Micle, trupul nostru nu e un balon și inima îndeplinind necesități fiziologice, hmmm, atât de puțin poetice, e doar o bucată de carne însângerată și fremătătoare, o pompă care, fiind legată cu sfori venoase de restul organelor trebuincioase din corp, îndeplinește funcțiuni foarte precise și necesare. Or, nici nu trebuie să cunoști prea multă anatomie ca să-ți dai seama că un boț din ăsta de carne nu zboară asemeni baloanelor! Ca să nu mai spun că, fiziologic vorbind, inimii omenești nu-i priesc înălțimile și nici aerul prea tare. Din cauza presiunii atmosferice! (presiunea atmosferică era o sintagmă la modă). De aceea, eu cred că e mai sănătos să ne menținem cu picioarele pe pământ și să nu dăm inimii ghes să se umfle ca un balon. Râde.
Bine, domnule Caragiale, admit că inima e o bucată de carne, cum poetic spui dumneata, dar sufletul, sufletul e cu totul altceva! El nu are consistență materială (îi explicase Eminescu). Or, visele se nasc, cum bine se cunoaște, în suflet! Nimeni nu pretinde că știe unde sălășluiește sufletul, dar, explică ea serioasă, cu siguranță, fiind lipsit de materie, nu suferă din cauza presiunii atmosferice! La fel și visele! Întocmai, doamnă! Sufletul romantic și visul de iubire adoră înălțimile, nu contest, dar cel care nutrește asemenea vise trebuie să trăiască, vai, din nenorocire, pe pământ, printre semeni! Cine poate trăi numai cu vise, doamnă? Iată, bunăoară, amicul nostru Eminescu, e o fire serioasă și visătoare, te întreb la ce-i folosește? Se ceartă cu toată lumea de acolo din înălțimile astrale (se certase chiar și cu Caragiale în ajunul de Crăciun). Dacă ar ști acum că sunt în Iași…! De enervare i-ar trece și junghiurile și n-ar trebui să mai alerge după leacuri băbești…
Veronica mijește ochii, încercând să se stăpânească și să nu-i arunce cu evantaiul în cap. Zău că ăsta a fost primul ei impuls! Nu-și putea explica nici ea comportamentul pe care i-l stârnea proximitatea lui Caragiale. Dacă prezența lui Eminescu îi dădea aripi (uitând de rochia lungă, de pălăria pe care, înălțându-se imponderală alături de el, i-o smulgea vântul sau chiar de pieptănătura care, în vederea atingerii perfecțiunii visate, reclama mai bine de o oră), lângă Caragiale, dimpotrivă, simțea mereu pământul sub picioare (nu uita de rochie, de pieptănătură etc.), cu atât mai mult cu cât, în tovărășia acestuia din urmă, toate simțurile păreau să i se intensifice alarmant și zgomotos. Dacă o strângea prea tare pantoful o durea și nu putea uita de durere, dacă o necăjea o indigestie, concertul interior al aparatului digestiv devenea mai sonor decât în mod obișnuit sau, din cauza indispozițiilor lunare, tumultul sangvin i se părea mai accentuat și mai aprins, ceea ce o făcea să devină subit nevricoasă. Toate aceste lucruri n-o indispuneau însă, ba, dimpotrivă, simțea o vie plăcere să i le împărtășească și lui Caragiale și să-și râdă împreună de pozitivismul și fiziologia (un alt cuvânt la modă) trupului omenesc sau, implicit, de normele sociale care impuneau pudoare și decență în fața intimităților trupești. Uf, mă strânge pantoful!, spunea ea. Caragiale o sfătuia să-și cumpere alți pantofi, cu un număr mai potrivit, râzându-și de viziunea poetică, dar eronată și nesănătoasă (pentru picior), a piciorușului micuț. Tot Caragiale o făcea să simtă furnicături pe șira spinării, mai ales când o privea scrutător și ironic (ca acum), făcând ca toate șiretlicurile ei de femeie cu experiență să devină, în fața lui, caraghioase și de prisos. Pe de altă parte, lângă Caragiale se vedea așa cum era cu adevărat, reală și pozitivă. Prin câteva cuvinte, dramaturgul izbutea să suprime toate convingerile idealismului ei naiv și sentimental, făcând-o să nu-i mai fie rușine de micile imperfecțiuni sufletești sau trupești și să le accepte cu haz și infinită înțelegere. Cu el nu se sfia să fie zgomotoasă, cochetă și obraznică, să bârfească sau să critice amuzată pretențiile literare, prea puțin lipsite de modestie, ale celor din jur. Cu Eminescu era altceva!
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească