La fiecare inceput de an scolar, presa prezinta “situatia grea” din caminele studentesti. As vrea insa si o prezentare din perspectiva inversa, despre cei care distrug ce li se ofera, nu numai despre autoritatile care nu-si fac datoria fata de “viitorul de aur” al patriei.
Locuiesc din decembrie anul trecut la 50 de metri de niste camine studentesti. O cladire relativ noua, bine conservata, care arata decent pe afara. De la toate ferestrele, din decembrie si pana acum, in fiecare zi, la orice ora, minunatii nostri studenti, fete si baieti deopotriva, arunca gunoaiele direct pe fereastra! Resturile se aduna undeva jos, in curtea ingusta care desparte caminul de un sir de case particulare. Unii o fac cu o nesimtire crasa, fara sa le pese ca ar putea fi observati. Altii o fac mai sfios, dupa ce se asigura intai ca nu-i vede nimeni, cu gesturi rapide, ferite, scotand de dupa perdele doar mainile, ca sa nu li se vada fetele. Lene, prostie, nesimtire, degradare umana, lipsa de respect pentru sine si ceilalti…
Altfel, nu ma indoiesc nici o clipa ca aceiasi studenti se imbraca frumos, miros frumos, arata bine, unii chiar au note mari, altii au burse de merit si vor deveni eminentii specialisti de maine, cei care vor scoate tara asta din rahat.
Se vorbeste mult despre mizeria saracilor, despre tonele de gunoi ridicate dintre blocurile caminelor de nefamilisti sau din Ferentari ori despre spatiul mizer “dintre blocurile din Pantelimon”, dar aproape niciodata despre gunoaiele celorlalti.
Recent, am facut o vizita intr-o curte ce adaposteste un grup de ateliere ale Uniunii Artistilor Plastici. Dintre mormanele de gunoi, moloz si obiecte depozitate aiurea, ca intr-o curte de fabrica parasita, s-a repezit asupra mea eterna haita de caini comunitari, pastoriti de portarul ce-si facea veacul intr-o maghernita decrepita. Cladiri vechi, tencuieli cazute, zugraveli jerpelite, geamuri sparte – un loc demn de celebra Zona din “Calauza” lui Tarkovski. Am intrat intr-un soi de magazie veche, o cosmelie afumata, plina de praf, un fel de adunatura de elemente disparate, carpite intre ele. Aici era atelierul in care lucrau – cativa chiar locuiau – tineri artisti, unii dintre ei inca studenti la Academia de Arte. Lumina naturala era gonita de geamuri nespalate de ani de zile, ingalbenite de jeg, afumate si, pe deasupra, obturate cu tot felul de obiecte depozitate aiurea. Un bec chior era singura sursa de lumina. Tavanele erau innegrite de praf si din panzele de paianjen puteai impleti odgoane de vapor. Resturi de mancare, de paine uscata, sticle goale, borcane, carpe, haine vechi, ziare si reviste convietuiau cu lucrari artistice – desene, picturi, sculpturi, obiecte de ceramica si sticla, scule, pensule, ustensile, lazi cu lut.
Am fost invitat sa iau loc, dar mai degraba imi venea sa ies afara, in curte, la aer si la soare. O plita cu doua ochiuri pe care zacea un ibric jegos m-a facut sa refuz cafeaua oferita. Aveam senzatia ca ma sufoc, era foarte cald, cosmelia parea ca ni se poate prabusi in cap in orice clipa. La intrare, intr-un fel de veranda inchisa cu pereti de sticla, fusesera depozitate, pana la obturarea completa a spatiului si a luminii, tot felul de obiecte voluminoase – scanduri, fiare, scule, utilaje, cutii, bete, bare, placi, lanturi si multe altele. Un inventar al tuturor obiectelor adunate aici ar fi durat exact cat colectarea resturilor unui avion prabusit.
O cocina numita “atelier de creatie”, in care creeaza oameni ce confunda prosteste boema, “dezordinea artistica”, cu lipsa de igiena, cu mizeria, nesimtirea, lenea si bucuria animalica a porcului care se balaceste in noroi. Refuz sa accept “saracia traditionala” a artistilor drept scuza pentru mizeria pe care o intretin si in care, dupa cum se vede, le place sa traiasca si sa creeze. Cat poate sa te coste sa faci curat? Ce sacrificii trebuie sa faci ca sa te poti “exprima artistic” fara sa puti a transpiratie sau a alcool? Ce obstacol poate fi in cariera unui artist spalatul, datul cu matura, facutul curateniei? Pe tot felul de rafturi mizerabile erau depozitate lucrari acoperite de praf si plase de paianjen. Acesta e respectul pe care-l au fata de ei si de munca lor. Acesta este mediul in care te poate vizita inspiratia? Acesta sa fie oare “mucigaiul” si noroiul din care zamislea, metaforic, Arghezi flori noi?
Nu cred. Lipsa de igiena fizica, morala si mentala nu te poate ajuta sa transmiti semenilor tai un mesaj artistic. Si nici vreun alt fel de mesaj, de altfel.