*
O urmez pe Emma pe scări și număr pe degete lunile scurse din noiembrie până în mai. N-am mai fost la ea acasă de șase luni. Înainte, era practic a doua mea casă. Dar după ce am mers cu toții la premiera filmului Toy Story, am interpretat greșit și mi-am închipuit că vrea să fim ceva mai mult decât prieteni.
Însă nu era așa.
Când ajungem în camera ei, Emma face un semn spre computer.
— Uite.
Pe ecran este un economizor care îți dă senzația că mergi printr-un labirint cu pereți din cărămidă.
— Drăguț, spun și-mi sprijin skate-ul de comoda ei. Abia dacă auzi că e în funcțiune.
Camera ei arată la fel ca pe vremuri, cu excepția unei vaze cu trandafiri albi ofiliți de pe comodă. De tavan sunt prinse câteva felinare roșii din hârtie. Două panouri din plută aflate aproape de patul ei sunt înțesate cu fotografii și cu cotoare de bilete de cinematograf și de la balurile școlare.
Emma clatină din cap.
— Îmi pare rău, spune râzând. E o prostie.
— Ce-i o prostie?
Îmi dau din ochi părul ud de sudoare. După ce mi-am luat roțile cele noi, m-am întâlnit cu Tyson în parcarea de la biserica First Baptist ca să ne dăm cu skate-ul. Între slujba de dimineață și cea de seară, parcarea e goală și sunt niște rampe bestiale în asfalt.
Emma stă lângă scaunul de la birou și-l întoarce spre mine.
— Uite cum stă treaba, vreau să-mi cânți un pic în strună.
Mă așez și Emma mă răsucește la loc până ajung cu fața la monitor.
— Mișcă mouse-ul — zice— și spune-mi ce vezi.
Nu știu dacă de vină e faptul că mă aflu din nou în camera ei, sau comportamentul ei ciudat, dar situația asta mă stânjenește.
— Te rog, spune, apoi merge la fereastră.
Mișc mouse-ul. Peretele de cărămidă rămâne nemișcat și apoi dispare. Apare o pagină de internet cu mesaje și fotografii mici răspândite peste tot, ca un caleidoscop. Habar n-am la ce ar trebui să mă uit.
— Femeia asta seamănă cu tine, spun. Ce tare!
Mă uit spre Emma, dar ea privește pe fereastră. Fereastra ei dă spre peluza din față și de asemenea spre fereastra băii mele de la etaj.
— Nu seamănă perfect cu tine. Dar dacă ai fi mai mare, asemănarea ar fi perfectă.
— Ce altceva mai vezi? întreabă Emma.
— O cheamă ca pe tine, doar că numele ei de familie e Jones.
În partea de sus a paginii scrie „Facebook”. Este dezorganizată, cu desene și scris peste tot.
— Doar n-oi fi făcut tu chestia asta, spun.
Anul ăsta fac cursul de Procesare de text I, la care ne învață cum să creăm, să modificăm și să salvăm documente pe computer. Emma e cu un an mai mare, la Procesare de text II.
Se întoarce spre mine cu sprâncenele ridicate.
— Nu că n-ai putea, spun.
Se pare că Emma a făcut pagina asta ca temă, creându-și un viitor fantezist. Spune că Emma Nelson Jones a mers la liceul nostru, că acum locuiește în Florida și că s-a măritat cu un tip pe nume Jordan Jones Jr. Numele soțului pare inventat, dar cel puțin nu și-a spus Emma Nelson Grainger, după numele atletului. Sau Emma Nelson Wilde, după numele păpușelului ăluia cu care umblă acum. Apropo de Graham, n-a zis ea că-i dă papucii până acum?
Emma stă pe marginea patului, cu mâinile între coapse.
— Ce părere ai?
— Nu mi-e prea clar ce ai vrut să faci cu asta, spun.
— Adică?
— Când trebuie s-o termini? întreb.
— Când trebuie să termin ce?
Emma vine lângă mine, se uită la ecran și-și lovește ușor buzele cu două degete. Din cauza părului din care îi cad picături pe tricou, încep să se vadă steluțele în culorile
curcubeului de pe sutien. Încerc să nu mă uit.
— Josh, spune drept, zice ea. Cum ai făcut chestia asta?
— Eu??
— Tu mi-ai spus să descarc CD-ROM-ul ăsta, spune Emma. Se apleacă și dă pe „Eject” ca să scoată CD-ul. Ai spus că e de la AOL.
— Așa și e! Arăt spre ecran. Tu crezi că eu știu cum să fac chestia asta?
— Ai destule fotografii cu mine. Poate ai scanat vreuna la școală și…
— Și am modificat-o ca să te fac să pari mai mare? Cum aș putea face așa ceva?
Încep să-mi asude mâinile. Dacă nu a făcut Emma asta, atunci…
Îmi frec mâinile pe genunchi. O parte din creier îmi șoptește că ar putea fi o pagină de internet din viitor. Cealaltă urlă la prima că e o idioată.
Pe ecran, Emma Nelson Jones zâmbește, ceea ce îi creează mici riduri la coada ochilor.
Emma lovește ușor monitorul.
— Crezi că e vreun virus?
— Sau o glumă, spun.
Scot CD-ROM-ul din computer și îl studiez. Poate că vreun coleg știa că Emma își ia un computer nou, așa că a creat un CD cu aspect credibil și… mi l-a pus mie în cutia poștală?
Pe ecran sunt o serie de propoziții scurte ce coboară în mijlocul paginii. Sunt scrise de Emma Nelson Jones și apoi i-au răspuns ceilalți.
Emma Nelson Jones
Mă gândesc să-mi fac șuvițe decolorate.
Acum 4 ore ∙ Îmi place ∙ Comentează
Mark Elliot Nu schimba nimic, E!
Acum 57 de minute ∙ Îmi place
Sondra McAdams Hai să ne băgăm împreună!! 🙂
Acum 43 de minute ∙ Îmi place
— Dacă asta e o glumă, atunci eu una nu mă prind, spune Emma. Ce-ar trebui să însemne chestia asta?
— Evident e din viitor. Mă pun pe râs. Poate că pagina asta e semn că ajungi celebră.
Emma își pierde cumpătul.
— Mda. Cum aș putea eu deveni celebră? Cu saxofonul meu? Cu atletismul? Sau crezi că sunt o patinatoare faimoasă?
Intru și eu în joc.
— Poate că patinajul pe role o să fie sport olimpic în viitor.
Emma trage un chiot și-și izbește palmele.
— Poate că devine Cody atlet profesionist și mergem împreună la Olimpiadă!
Ce mă enervează că pomenește de Cody Grainger în orice discuție.
Arată spre ceva din josul paginii.
— Ce e asta?
Emma Nelson Jones
Cine ghicește unde a fost soțiorul meu weekendul trecut?
Acum 20 de ore ∙ Îmi place ∙ Comentează
Sub text, în mare măsură ascunsă de partea de jos a ecranului, e o fotografie. În partea de sus e ceva ce pare a fi apa unui ocean. Trec cu mouse-ul peste ea.
— Să dau clic să văd dacă…?
— Nu! spune Emma. Dacă e un virus și cu cât deschidem mai multe lucruri, cu atât se înrăutățește situația? Nu vreau să-mi stric computerul cel nou.
Îmi smulge CD-ROM-ul și-i dă drumul în sertarul de sus al biroului.
Mă întorc cu scaunul ca să mă uit direct la ea.
— Haide, mă, chiar dacă e o farsă, nu vrei să vezi cu cine zice că ai să te căsătorești?
Emma se gândește o clipă.
— Bine, încuviințează.
Dau clic pe fotografie și apare o fereastră nouă. Urmărim pătratul mare din centru cum se încarcă de sus în jos. Mai întâi se văd valurile ușor agitate ale oceanului. Apoi chipul unui bărbat. Poartă ochelari de soare cu rame negre. Apoi degetele, prinse de botul unui pește care seamănă cu cel al unui pește-spadă. Când fotografia s-a încărcat complet, vedem că bărbatul stă la prora unui vas de pescuit.
— Mamă, ce pește uriaș! spun. Oare unde e? Presupun că în Florida.
— E bestial! spune Emma. Pentru un tip în vârstă. Oare unde e făcută poza?
O bătaie rapidă la ușa Emmei ne face să tresărim, apoi intră mama ei în cameră.
— Îți place computerul cel nou? întreabă. Ați intrat pe internet, profitând de toate orele alea gratuite?
Emma se mută un pic ca să acopere monitorul.
— Căutăm informații despre peștii-sabie.
— Și despre viitorii soți, spun, ceea ce-mi atrage din partea ei o ciupitură dureroasă de braț.
— Poți să cauți mai târziu? întreabă mama ei. Marty trebuie să sune un client înainte de cină și nu poate cât timp ești tu conectată la internet.
— Dar n-am terminat, spune Emma. Nu știu dacă mai reușesc să dau de pagina asta.
Are dreptate. Dacă nu mai ajungem la ea? Chiar dacă e o glumă, mai sunt așa de multe de văzut. Emma trebuie să spună ceva convingător ca să mai rămânem conectați.
— Avem o singură linie telefonică, spune mama ei. Scrie numele paginii pe o hârtie și o cauți mai târziu. Dacă internetul ăsta o să fie o problemă…
— N-o să fie, spune Emma.
Ia mouse-ul, răsuflă ușor și se deconectează de la AOL.
Vocea electronică își ia veselă „La revedere!”.
— Mersi, spune mama Emmei. Apoi înclină capul spre mine. Mă bucur că ai mai venit pe la noi, Josh. Vrei să rămâi la cină?
Mă ridic și-mi iau skate-ul, evitând privirea Emmei.
— Nu pot. Am prea multe teme de făcut, iar părinții mei…
În timp ce lungesc ultimul cuvânt, simt cum mă aprind la față.
Pornim toți trei jos. Mama Emmei se duce în baie, unde Martin aranjează pungile de plastic de la Home Depot. Emma îmi deschide ușa de la intrare și se apleacă spre mine.
— Încerc să mă conectez din nou mai târziu, șoptește.
— Bine, spun și-mi cobor ochii la skate. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
Fragment din romanul Viitorul nostru de Jay Asher și Carolyn Mackler, în curs de apariție la Editura Leda. Traducere de Mariana Piroteală