Vilhelm Hammershoi sau poezia linistii

Vilhelm Hammershoi (1864-1916) s-a nascut la Copenhaga in familia unui negustor prosper care, sesizandu-i talentul, l-a lasat de mic sa deseneze si i-a diriguit pasii spre arte. A studiat la academia din orasul natal si s-a lansat de timpuriu, suscitand controverse prin stilul sau eteric si sarac in culori. O prima lucrare expusa in 1885 – portretul sorei sale – este aspru criticata din cauza lipsei unui cadru concret in care e plasat personajul. Opera sa este dominata de gri, nici o alta nuanta, nici un accent nu exista undeva. Prin pasiunea pentru interioare, el se apropie de maestrii olandezi din secolul al XVII-lea, gen Pieter de Hooch – insa fara stralucirea si viata data de acesta spatiilor populate de familii instarite, vesele si zglobii – iar prin tonul neutru, de contemporanul Eugene Carriere, lipsindu-i insa vibratia si flu-ul din picturile maestrului francez. La Hammershoi, totul este trist si deprimant. O plictiseala funciara stapaneste toate compozitiile sale, fie ele camere mobilate sumar, cu sau fara personaje, fie peisaje rurale sau urbane, cu strazi pustii si cladiri austere, de obicei palate (precum Castelul Christiansborg din Copenhaga). Ai putea zice: “locul unde nu s-a intamplat nimic”. Artistul nu se aventureaza in calatorii imaginare si nici chiar in cele reale, pe care le-a intreprins insa, cu prisosinta, in intreaga Europa: el se limiteaza la mediul imediat si cel mai familiar, casa si strada sa. Ca si in picturile lui Vermer van Delft, interiorul este mereu acelasi, propria locuinta din Strandgade 30, un spatiu de recluziune, misterios prin goliciunea sa: ferestre-ghilotina cu cercevele albe si ochiuri mici de geam, o usa alba, o masa cu doua scaune, si silueta neagra a unei femei care se fereste sa-si arate chipul. Adesea apar femei in panzele sale – sau, mai corect, o singura femeie, sotia sa – insa totdeauna acestea, imbracate in negru, sunt pictate cu spatele, proiectate pe lumina ferestrei inchisa si cu perdelele lasate, pe care arunca o privire afara, ori asezate la pian, ori la masa, ori dereticand camera, mereu intoarse, ca si cand s-ar feri sa fie vazute si identificate. Iar cand, extrem de rar, sunt impostate frontal, pe chipul lor obosit se citeste o covarsitoare melancolie iar ochii si-i tin plecati, ca in Doua figuri, sau dublu portret (artistul cu sotia) din 1898 unde, insa, artistul este cu spatele spre privitor. Nimic din spiritul romantic al personajelor intoarse spre a admira peisajul maret si salbatic al muntilor sau al marii din compozitiile lui Caspar David Friedrich: doar o incercare de a se feri de realitate, de a fugi de ea, de a se instraina si de a se ascunde in ungherele intunecate ale locuintei. Comparat, poate cam pretentios, cu Whistler – pe care, de altfel, il aprecia si pe care a incercat, fara succes, sa-l cunoasca in timpul unei vizite la Londra din 1898, dar acela era plecat la Paris – lui Hammershoi ii lipseste varietatea si subtilitatea din acordurile maestrului american (negru si aur, gri si roz, verde si argint). Totul la el pare inghetat intr-un timp nedefinit si intr-un funciar spleen.In timpul vietii a fost o celebritate, a expus in Germania, Suedia, Norvegia, Franta si Anglia, colectionarul francez Theodore Duret il admira, rafinatul promotor al baletelor ruse, Serghei Diaghilev, i-a achizitionat doua panze in 1897, iar Rainer Maria Rilke l-a vizitat, in 1904, cu intentia de a scrie despre opera sa (fapt ramas nefinalizat). Dar, dupa moartea survenita in plina epoca a avangardei si a modernismului fara limite, creatia sa nu a mai starnit interes, mai bine de cincizeci de ani. Retrospectiva de anvergura de la Royal Academy a fost un eveniment major al acestei veri toride, chiar si pentru londonezi.