Cum ar fi să te trezești, să-ți reamintești că ai visat, iar apoi să constați că visul a alterat realitatea în care trăiești? Este ceea ce i se întâmplă lui George Orr, care trăiește într-un timp viitor, când omenirea se confruntă cu poluarea și suprapopularea, cu războaiele ce amenință să distrugă civilizația și planeta. George Orr găsește o singură cale: drogurile care împiedică visele ce nasc întâi neliniște, apoi spaimă și în final teroare.
George Orr este eroul unui roman dătător de fiori, apărut la Bookfest în colecția de SF a Editurii Trei: „Sfâșierea cerului” de Ursula K. Le Guin. Publicat în urmă cu peste patru decenii, în 1971, și-a păstrat forța de sugestie și problematizare, atinge în cele 200 de pagini subiecte vechi și actuale: visul și puterea minții de a crea o realitate alternativă, suprapopularea planetei și războaie devastatoare ce amenință distrugerea civilizației și a omenirii, rolul psihiatriei și al medicamentelor în existența individuală și în cea colectivă.
Ursula K. Le Guin imaginează o societate a viitorului cu o planetă suprapopulată, dar în care indivizii sunt supravegheați riguros, până și la igiena interioară a visului. Așa că George Orr este depistat că folosește droguri și trimis la terapie obligatorie, el devine pacientul doctorului Haber, un mare specialist, inventatorul unui aparat numit Augmentator, care induce starea de somn.
Dar doctorul Haber vede în suferința lui George Orr șansa extraordinară de a schimba lumea, așa că îl supune unei terapii bazate pe hipnoză în care-i induce visele ce ar urma să rezolve marile probleme ale umanității. De aici abia începe jocul celor doi, pentru că ei reiau două dintre cele mai interesante perechi create de literatură și amplificate apoi de arta filmului: insul comun și savantul nebun, ucenicul și vrăjitorul care-l manipulează, eroul și monstrul.
Doar că Ursula K. Le Guin tulbură stereotipiile și amestecă rolurile: insul comun are un dar rar, visul eficient ce schimbă fața lumii, iar geniul care vrea binele constată că induce vise ce se împlinesc altfel decât plănuise: șapte miliarde se reduc la un miliard de locuitori ai planetei (dar unde au dispărut cele șase miliarde?), pacea mult dorită anulează conflictele violente ce zguduie continentele (dar asta doar pentru că popoarele au în față un dușman comun – extratereștrii care aterizează pe lună și amenință cu invazia).
„Sfâșierea cerului” este doar una dintre cărțile clasicizate din opera Ursulei K. Le Guin, distinsă cu un mare premiu SF, Locus, în 1972, și a prilejuit mai multe ecranizări pentru televiziunea americană. Scriitoarea a creat o operă uriașă, ciclurile ei narative au început să fie traduse în ultimii ani la Editura Corint Junior și Alexandria. Dar mai presus de ele se află romanul care a consacrat-o – „Mâna stângă a întunericului”, titlu inclus de Harold Bloom în lista finală din „Canonul occidental”.
Și „Mâna stângă a întunericului” și „Sfâșierea cerului” fac parte dintre acele cărți SF ce își depășesc genul și intră în marea literatură, pentru că ele conțin interogații și răspunsuri profunde privind condiția omului și soarta omenirii, pentru că narează întâmplări ce ajung să preocupue și să obsedeze cititorul, pentru să subiectele sunt construite impecabil, cu o finețe a scriiturii demnă de marii autori. Iată un singur exemplu de neliniște pe care știe să o inducă Ursula K. Le Guin, prin ipoteza lui George Orr ce explică realitățile alternative create prin vis:
„Am visat că sunt acasă. M-am trezit și eram bine. În pat, acasă. Numai că nu era vreo casă pe care s-o fi avut vreodată, în celălalt timp, prima dată. În timpurile rele, Dumnezeule, aș fi vrut să nu-mi amintesc. În general, n-o fac. Nu pot. Mi-am spus încă de pe atunci că a fost un vis. Că asta a fost vis! Dar n-a fost. Ăsta e. Asta nu e real. Lumea asta nu e nici măcar probabilă. Acela a fost adevărul. Așa s-a întâmplat. Suntem cu toții morți și am distrus lumea înainte de a muri. N-a mai rămas nimic. Nimic decât visele.”
Ursula K. Le Guin, Sfâșierea cerului, traducere din limba engleză de Roxana Brînceanu, Editura Trei, 2013, 224 pag.