VITRALII / Neamul și Babilonia

In „Cuvântul către cititor” și „Neoprimitivismul” – două avertizări așezate la inceputul acestei cărți („Neamul și Babilonia”, de George Apostoiu, Editura România in lume, 2009) –, sunt expuse tema și criteriile folosite in abordarea scriitorilor și fenomenelor culturale avute in vedere. Criteriile se desprind din ciocnirea polemică, până la scânteie, cu falsele criterii, mai ales de ordin politic și ideologic: opțiuni, opinii singulare sau de grup, determinate de interese extraculturale și extraliterare – și astfel, implicit, anticulturale și antiliterare. Opțiuni și opinii acceptate – și impuse, apoi, prin norme – de către reprezentanții autorității statale, din ignoranță, oportunism și interese meschine. Aceasta este cheia cărții, pe care autorul o declară tranșant, din primele rânduri: „La alcătuirea ei m-am oprit deliberat la disputele… dintre tradiționaliști/autohtoniști și moderniști” – practic, intre cei ce apără/slujesc identitatea națională și cei ce văd/slujesc disoluția națiunilor (idee deloc străină de Noua Ordine Mondială) așa-zișii post-moderniști, in opinia autorului. „Cartea este una polemică” – avertizează George Apostoiu – stilul răspicat, limpede, colorat când cu vitriol, când cu umor subtil, susținând acest discurs.

Trebuie subliniat, din capul locului, că autorul participă la această bătălie de pe baricadele identității naționale și a valorilor literar-filozofice (culturale, in general) care au slujit-o și continuă să țină steagul sus, cu demnitate, in pofida tuturor vicisitudinilor. Tot dintru inceput se cuvine a evidenția titlul ales de George Apostoiu pentru această carte: „Neamul și Babilonia” – exact și unic ca o săgeată spre ținta sigură; mustos in sensuri ca o fertilă brazdă de adevăr; satiric prin ricoșeu la Turnul Babel; grav prin abordarea esenței unui popor. Fericita sintagmă a fost preluată – după cum mărturisește autorul – dintr-o replică a lui Mircea Vulcănescu, la o dezbatere pe marginea unui dispute similare, petrecută intre cele două războaie mondiale, când renumitul savant a enunțat, cu o claritate de axiomă: „Nu sunt alții termenii dezbaterii. Ci aceștia: Neamul și babilonia”. Revenind la disputa noastră, este necesar să mai amintim un lucru – pentru că astfel de fenomene se pare că au loc ciclic, in special după mari cotituri sociale; in cazul nostru, schimbarea din decembrie 1989. Să amintim, deci, că mulți din cei contestați astăzi de către „post-moderniști” au suferit un tratament similar și in obsedantul deceniu 50-60 – pe care il invocă și George Apostoiu – perioada mai exactă fiind din 1946-47 până prin 1963-64; adică aproape două decenii, in care zăbala pusă culturii și literaturii române a ros până la sânge. Atunci – susține Marin Nițescu in „Sub zodia proletcultismului” (o carte cu destin tragic, care in unele privințe trimite la „Neamul și Babilonia”) – „atitudinea reală față de operele și personalitățile trecutului a fost… dictată de poziția lor față de Rusia și de evrei, iar pentru cei incă in viață, și de pe poziția față de politica partidului”. In consecință, in anul 1946 s-a dat publicității un catalog de „Publicații scoase din circulație” – redactat de către ministrul Propagandei, P. Constantinescu-Iași, și ministrul de Interne Teohari Georgescu, și aprobat de către rege – prin care au fost interzise 1843 de titluri. Doi ani mai târziu, in 1948, erau interzise (tot legal) incă peste 10.000 de titluri. Unii autori – Goga, Crainic, Mircea Vulcănescu, Gyr, Romulus Dianu – au fost interziși in intregime. Alții – intre care Maiorescu, Lovinescu, Călinscu – deși neincluși in liste, nu au mai fost tipăriți până in 1964. Printr-o semnficativă coincidență, George Apostoiu incepe cercetarea sa cu Titu Maiorescu, același care, „mai mult decât altă personalitate din trecutul nostru, a fost stigmatizat cu cele mai infame epitete și acuzații”.  Imediat după Maiorescu, autorul consacră un spațiu și o atenție speciale lui Mihai Eminescu, pentru a cărui exactă și deplină cunoaștere face „Două precizări”. Puși in cunoștință de cauză cu cele două situații specifice ale mijlocului de secol XIX: ideea națională și chestiunea evreiască (cu care se confrunta nu doar România, ci și Europa) George Apostoiu – ca un, parcă, discipol maiorescian rațional, ponderat, dar ferm in principii – ne propune să trecem la cercetarea publicisticii lui Eminescu. S-ar putea glosa mult pe marginea acestui capitol, pornind desigur de la insăși aprecierea activității de gazetar al poetului. Iar aici ar trebui să avem neapărat in vedere opinia/sentință a lui Șerban Cioculescu – adeptul așa-zisei teorii a „vocației paralele” – care, in Revista Fundațiilor Regale (din 1 iulie 1939, pag.132) rostea, fără drept de apel: „A nesocoti, dintr-un dispreț principial, această producție majoră a spiritului românesc care este activitatea sa ziaristică inseamnă a trece cu vederea unul din modurile prin care ni se relevă geniul eminscian”.  In ceea ce mă privește, aș vrea doar să subliniez acuratețea și nepărtinirea cu care George Apostoiu analizează atitudinea lui Eminescu față de străini; nu toți, global, ci bine precizați: austriecii (față cu Bucovina) ungurii (față cu politica de deznaționalizare a românilor) grecii (față cu moravurile fanariote aduse in Principate) rușii (față cu Basarabia) evreii (față cu atitudinea de a câștiga drepturi și foloase „fără sacrificii și muncă”). Pe ansamblu, pe toți cei veniți la agoniseală gratuită in țara noastră, el ii numește „meșterii și negustorii răi pe cari străinătatea ii zvârle din sânul ei ca pe niște elemente netrebuincioase”. Față de contestarea de astăzi a lui Eminescu, George Apostoiu o spune răspicat: Eminescu este contestat și hulit pentru că a intrat in conștiința poporului român ca POETUL NAȚIONAL. Pe lângă Eminescu, in același spirit – de restaurare, pe merit, a      valorilor – George Apostoiu analizează și alte personalități, a căror operă este contestată azi ori denaturată prin exagerări și omisiuni: Caragiale, Creangă, Lovinescu, Goga, Eliade, Noica, Cioran, Eugen Ionescu, G. Călinescu. O curajoasă ochire aruncă Apostoiu asupra unor scriitori aflați incă la masa de lucru: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Paul Everac, Fănuș Neagu, Eugen Simion. In legătură cu cei cunoscuți personal (și intâlniți, unii, in spațiul extra-românesc: Franța, Belgia, Italia) autorul aduce prețioase informații de istorie literară, luminând fațete mai puțin cunoscute. In privința stilului – cu insușirea lui esențială: polemica, și tot ceea ce decurge de aici – aș mai evidenția limpezimea, adeseori sentențioasă, aforistică, a unor fraze sau propoziții, precum: „Spiritul critic, și așa de distructiv la români, a devenit demolator.”; „Intre analiza și ruptura violentă distanța este asemănătoare cu cea intre rațiune și instinct.”; „Nevoia de sincronizare nu presupune sacrificarea propriei culturi, renunțarea la identitate.”; „A-l uita sau a-l ignora pe Maiorescu echivalează cu o impietate.”; „Opoziția și rezervele față de publicistica lui Eminescu, atunci când nu sunt triviale, iși au rațiuni diferite.”; „Inainte de a-l contesta, Eminescu este bine să fie citit.”; „Ideea unității de neam și de limbă a românilor din provinciile românești este o permanență in gazetăria lui Eminescu.”; „La numai 20 de ani era deja stăpân pe mijloacele marii gazetării.”; „Trecutul este oglinda nemiloasă in care urâțenia prezentului apărea in dimensiuni dramatice.”; „Eminescu nu este nici ca poet, nici ca gazetar, un idolatru național. Asprimea judecăților lui nu-i scutește nici pe români.”; „Pesimismul lui din poezie il găsim pandant in gazetărie.”; „Destinul Basarabiei este axul judecății lui Eminescu atunci când scrie despre Rusia.”; „Caragiale nu a avut apetit să facă politică, nici nu era făcut pentru politică.”; „Creangă a crezut in destinul lui preoțesc.”; „Prin pledoaria pentru sincronism, Eugen Lovinescu este figura cea mai autoritară a generației interbelice care a pledat pentru europenism.”; „Lovinescu nu se distanțează total de tradiție, când o face, o face civilizat și respectuos.”; „Ca poet și gazetar, ca ardelean, Octavian Goga are un crez național bine conturat din tinerețe și niciodată trădat.”; „Scriitorii „naționaliști” sunt trecuți la index sau stigmatizați in numele unei cauțiuni de moralitate confecționată politic.”; „Xenofobia este o acuză care mai intâi discreditează și apoi ucide.”; „Dacă suntem dispuși să punem măsură in toate, pericolele sunt trecătoare.”; „Babilonia a intrat pe toate căile și s-a manifestat in multe feluri in nația română. Invidia nu a lipsit.”; „După atâta zbucium, să ne odihnim puțin.”; „Comisarii ideologici de azi au trecut deja de la contestare la demolare.”; „Emil Cioran și-a câștigat prestigiul in Franța. Nu ușor. Și destul de târziu, față de cum și-ar fi dorit.”; „Cioran s-a vrut un destructivist zgomotos. I-a reușit până la urmă. A făcut-o cu geniu.”; „Cioran nu este un scriitor de „biblioteca pentru toți.”; „Tunurile de pe baricada din care s-a tras in Eliade au fost orientate spre Cioran.”; „Succesul ca dramaturg il găsește franțuzit: Eugen Ionescu devenise deja Eugene Ionesco.”; „Marile bulversări sociale, războaiele, schimbările de regimuri politice conduc la modificări de direcție in cultură.”; „Pleșu este greu de definit, calitatea de filosof vine dintr-o admirație pentru capacitatea sa de speculație și de sinteză. In realitate nu are un sistem al lui, filosofic.”; „Paul Everac nu este scriitorul care depune ușor armele.”; „Ieșirea lui Fănuș Neagu in spațiul public, pe cât este de exuberantă, pe atât este de inșelătoare in privința opiniilor lui.”; „Fănuș Neagu a creat o patrie, Balcania.”; „Omul deplin al culturii române” este identificat cu insăși cultura română.” In sfârșit, punând punct insemnărilor mele pe marginea cărții lui George Apostoiu, voi spune că nu intâmplător ea se incheie, corolar, cu o generoasă și semnificativă trimitere la POETUL NAȚIONAL: „Bucurați-vă, Eminescu nu moare!”. Din care citez incă o dată cheia de boltă a intregii construcții românești, la care sapă fără izbândă pigmeii: „Omul deplin al culturii române este identificat cu insăși cultura română”.