O nouă poartă spre poezia proprie ne deschide Mihai Vieru în Ieri Park (Casa de Editură Max Blecher). Aer în iarbă, din 2012, miza pe încifrare și uneori pe dicteu cvasi-automat. Noul volum este generos stilistic vorbind și îmbelșugat în imagini spectaculoase.
Trei cicluri susțin edificiul: în ceața camerei web, ștefana to GO și Săvârșin story. Profunzimea mesajului este sugerată prin imagini simbolice („să camuflez câteva urzici verzi cu unele urzici moarte”). Mereu versurile lui Vieru au reflectat sensibilitate și delicatețe, în combinație cu alte ingrediente. Post-postmodernismul tandru se prelinge fără dificultăți pe suprafețe zgrunțuroase, aglutinate prin juxtapuneri de realități amenințătoare: „GPS-ul mă aruncă într-o canapea mărginașă /livingul își arată dinții ferestrelor /aburiți de cafeaua dimineții /soarele nostru negru pe lângă /călugărul rogerius de curând plecat pe lacul roșu /cu pânza plămânilor întinsă în lamele /tăioase ale vântului” (și firele înghesuite de păr se îmbulzesc să te vadă). Cum se observă, vechile metafore genitivale defilează pe pagină. Bineînțeles, pentru cititorul neavizat, dar iubăreț de poeticale, ele sunt un deliciu; pentru profesioniși ele pot fi anatema. Nu știu cum se face, însă, că poemele ca întreg au forță și perspectivă. Poetul izbândește în iscarea de efecte noi cu mijloace tocite, ceea ce e posibil numai pentru maeștri.
Bubuie și comparațiile la tot pasul, sfidătoare până aproape de constructele eterogene ale suprarealiștilor, dar, de fapt, aterizând lângă viziunile geometrice, dar înflăcărate, ale junelui Nichita: „un fascicol îndoit de lumină gimnastica /brațelor tale tot de lumină era” (de dimineață).
Acestea sunt efecte frumoase, dar piscurile, în opinia mea, sunt poemele deretorizate, acute și adânci fără să fie forțat adâncite: „în /realitate /abia /anul /trecut / am /reușit /să/ ridic/ picioarele/ de/ pe/ pământ”. Allora, nu degeaba declară cu mâna pe inimă pe coperta a 4-a Claudiu Komartin că acest poet „este cel mai puțin înzestrat dintre 2000-iști pentru mizerabilism, pentru depresii, convulsii și izbucniri masochsite”, căci are mari „disponibilități imagistice și lexicale”. Propriu-zis, eu mă întreb dacă literaturul orădean este douămiist și altfel decât prin vârstă. Experimentele lui sunt uneori avangardiste, deci legate de limbaj, alteori de viziunea unui hiperreal. Chiar și când produce poeme mai lungi, cu ingrediente boeme ori sociale, momentele de acalmie sunt segmentate de explozii vizionare: „licorna? 105 kilometri prin 4% intensitate soare aparent /aproape /eșarfa atât de colorată de vie în toamnă până la budapesta. /azi-noapte alergam prin păduri de iarnă ca-n filme /mă urmăreau bandiții pentru că uitasem pădurea deschisă” (Himmel fortgasse nr.12).
Așadar, Mihai Vieru este adesea un exagerat care, dacă ar fi mai agresiv, ar putea evolua pe moșia fovistă. Chiar și așa, cine s-ar încăpățâna să-l ia de liric melodios ori de energumen, n-ar face decât să-i rateze rafinamentul. Scriitorul este un mix de tristețe, energie, emotivitate, tandrețe, cocoșenie, viziune și măiestrie poetică. Sub verdele de sub ochii tăi este integrabil citabilă, chit că unii chițibușari contestă citatele etalate: „unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui //acolo sub ei de unde te privește ca o lamă /zăpada subțire //în cinci minute ba chiar imediat /soarele lovește noaptea cu capul în gură /dinții de aur ai păpădiilor se rostogolesc prin iarbă //noaptea sufletele parașutiștii sporadici strălucesc //în lună sufletele păpădiilor spoturi de lumină /prelungind viața copiilor cu bucuriile lor //sunt toate sub ochii tăi /unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui”
Antropomorfismul hiperbolic de aici nu are niciun fel de legătură cu actuala tendință în poezia română – tendință actuală la unii americani de încă acum 10 ani – către minimalism cotidian, dezabuzat și inteligent montat, dar tern. Mihai Vieru nu poate scrie șters. Ceea ce numeam mai sus „acalmie” este, de fapt, o suită de mișcări cu retorică redusă și alăturări de impresii cu rol confesiv, vizibile mai ales în partea a doua a volumului. Orice ar atinge el se transformă în obiect estetic, fie el și absent, ca la avangardiști.
Starea sufletească normală a poetului este inspirația poznașă: „aș vrea să mă întorc la liliacul scuturat din curtea ta /la aloele înflorit la coadabucurie a lui Picățel /scuturată la vederea ochilor tăi manga” (este timpul meu AKUM). Și cuvintele scrise integral ori parțial cu majuscule au rol de semnalizare: aici se întâmplă chestii fabuloase! Nu este IERI PARK un show cu imagini incredibile? „cântecul mi-e greu ca doi baloți cu care fac împins /de la piept/ […] /un set de scrâșneli pe după care apune grăbit /soarele ca un funcționar de bancă / […] /soarele duhnind a zarea / […] /abia acum îmi cade capul din sărutul tău”.
Nu doar viziunile nucleare sunt specialitatea casei, ci și întrebunințarea expresiilor argotice ori a clișeelor lăutărești de altădată: „copiii râzători scuipau în momeala pescarilor de baftă / […]/cu început de alzheimer mon cher /cum te înfiori la prima iubire mon cher” (epilog).
Cum se vede, poetul teoretician își administrează cu înțelepciune efectele speciale. Poezia lui de acum e mai apropiată de cotidian, atunci când nu zvâcnește în ciuperci atomice, și e aproape complet vindecată de referințele culturale de care abundă poemele unor confrați aflați mai pe la începuturi ori pe la sfârșituri… Dar și în plină viteză – căci viteza este o obsesie aici –, gustul sigur rareori derapează. Unele comparații sunt scrâșnite („surâsul tău e o autostradă debarasată de roți”), însă ele sunt domolite, așa cum spuneam, în partea secundă a cărții. Artificiile stilistice odată epuizate, poemele din ștefana to GO și Săvârșin story se calmează. Confesiunea, impresiile și gândurile răzlețe se întortochează dibaci și declanșează o liniște plină de sugestii. Miki Vieru rămâne impredictibil și devine tot mai subtil. Contradicțiile fertile, de dincolo de râsul lui, ies la iveală în poemul un job din care aș chiuli. Debutul este chietist: „vecinătatea gesturilor calme/mă reconfortează”, dar câteva rânduri mai încolo scoate capul alter-ego-ul radustancian: „miluește-mă pe mine, doamne, păcătosul tău imediat. /în acest trup pe care mi-l însușesc. /trăiesc la modul cel mai bengos”. Simpaticul hedonist.