Nu e ușor, nu e rapid, nu excită. Gândiți-vă bine! Dar dacă ați gustat beckettiana Krapp’s Last Tape, cu reluările și furiile ei, atunci marchez en avant! Timișoreanul Tudor Crețu zămislește ceva cu totul altceva: Casete martor (Tracus Arte) este un roman masiv, experimental și cu meandre psihologice greu de controlat. Ca să mă catharsizez de la bun început, o să spun că singurul lui mare defect este numărul: 467 pagini! Pentru un roman în afara cronologiei, intrigii cu suspans și ușurinței la lectură, 8 maje de pagini creează un efect de Finnegans Wake. Odată purificarea de răul criticesc înfăptuită, o să adaug că am înregistrat câteva declarații de dragoste la adresa romanului, ce-i drept, de la cititoare avizate.
Suntem în subterana dostoievskiană, dar și în corsetul blecherian. Imaginația demențială (în ambele sensuri) face diferența. Această imaginație à la Ivan Karamazov, de-dracul-văzătoriu, împănată cu delicioase ipohondrii, ne aduce în pragul delirului bulgakovian: „Citeam despre auto-control și m-am speriat. Am cancer. O tumoare negricioasă, un fel de nor cancerigen îmi acaparează cerul gurii. N-are cum să fie o simplă răceală”. Cititorul, dacă nu înhață ironia din prima, rămâne buimac. „Vertijul onirico-ficțional” de „bio-grafie”, cum se pronunță romancierul, montează o carte a ritualurilor eterogene: de la arte marțiale, până la exorcizări. De pildă, floarea din mijlocul covorului care e lovită cu cuțitul: „aici e boala, moare boala. Aici e boala, moare boala!”
Paranoia și incubi TV
Suspansul necesită alertețe fără întreruperi. Ca în optzecistul Femeia în roșu, teoretizarea suspansului ucide suspansul, cu scopul exact de a strangula lectura de juisare. Aici nu e suspans, dar e mult spectaculos. Principalul filon în acest sens este reality-show-ul: apariții la QTV (OTV? – apropo, credeam că nu se poate ceva mai uluitor decât televiziunea lui Diaconescu, dar iată că AntenaStars a lui Voiculescu, populată cu asistente de platou ce își tatuează păsărica în direct, înfrânge orice închipuire), vizite ale lui Băsescu la spital, Mitică Dragomir, talkshow-uri ș.a.m.d.
Paranoia ipohondrului și posedatului e organizată pe zile, uneori și pe ore – de altfel, singurul criteriu de organizare al romanului. Jurnalul de salon de nebuni, cehovian, strindbergian și gogolian, totdeodată, are intensități de film de serie B: „Provoc mental boala, o înjur în față. Le vorbesc studenților. Stau în primul rând de bănci. Cel care sfidează moartea. Cum sfidezi o profesoară bătrână. Umblu toată noaptea prin localuri. În geacă de piele. Neagră și lucioasă. Fumez la fel de mult. Brățările de argint zornăie. Încă folosesc viitorul. Și mă vindec”.
Bine spus că este „Romanul minții”, axat pe moarte ca obsesie, sufocare și paranoia mediatică. O pendulare între TV și spital, cu trecere prin poziția mediană a școlii. Ceva îmi aduce aminte de Manechinele lui Bruno Schulz, cu apărarea fantasmagorică, aberantă în fața dezumanizării generale. „Sunt și eu o făptură diminutivală, fără apărare și esență masculină. Un fluturaș, un cățelaș. De aici tragismul și melancolia de viețuitoare cu sânge deschis la culoare”.
Reality show-ul, în care intră de-a valma politicieni, sportivi și oameni de cultură faimoși și cam morți, deschide perspectiva unei hiperrealități în care totul este intensificat și nimic real. Dar ce mai înseamnă realul după Baudrillard? Hiperrealul lui T. Crețu conține mereu ingrediente bufone, cu țintă critică, evident: „I-am dat o palmă lui Vadim. Fusesem și eu invitat la lansarea raportului Tismăneanu, în lojă. Alături, Pleșu, Mihăieș, Patapievici. Intram pentru prima dată în clădirea parlamentului. Ploua. Eram în geaca maro de trening, cu glugă, în jeanși și adidași”. Aici e realitatea compensată. Cea crâncenă și violentă este pandemoniul domestic, lupta cu iadul interior: „Somnifere grele ca plumbul, altfel nu mai duc, somnifere în cutii blindate. Diavolii vor încropi un taraf la mine în cameră, vor bate din copite. Lumina va fi albăstrie, lunatecă”. Și în bătălia demonizatului este o infuzie de comic, dar ea nu sparge misterul, imaginea de acvariu a atmosferei casnice; totul devine proiecție: „înfățișarea obiectelor în funcție de starea mea. Așa-zisa realitate a căzut în ridicol”. E destul de dificil să combini teama cu simțul ridicolului; poate doar cu ajutorul unei lucidități de tip E.A. Poe: „Frica mă face hâtru, m-acrește”. Hâtroșenia ar ține de cinism, deci o atitudine diferită de cea a lui Nică a Petrii. Viziunile sunt îngrozitoare: „diavolul însuși sau un trimis de-al lui, și-a vârât coasa prin tavan. A spintecat, pur și simplu, stratul gros de ciment. Bulgări sârmoși au acoperit, instantaneu, podeaua. Tăișul mi-a trecut la câțiva centimentri de umăr”.
Finețea perversiunii
Dar aici se vede cum dostoievskianismul deraiază înspre bulgakovianism, iar viziunile, oricât de scelerate, devin funambulești: „Mă transformasem într-o negresă cu batic roșu și bucile goale”. Atașate sunt imagini aproapiate de scatologic, romanul neavând niciun fel de complexe pudice. Am văzut poze cu Tudor Crețu citindu-le din carte elevilor pe la diverse lansări. Dacă au rezistat, înseamnă că încă nu e totul pierdut: mai sunt posibile generații neipocrite și capabile să facă diferența între artă și vulgaritate. Iată o penetrare pidosnică: „Părințelul s-a executat cu lacrimi în ochi. Avea o barbă de Ion Creangă. Și-a dat chiloțeii jos, și-a ridicat sutana și s-a întors cu fundul. Răgeam teribil, ca zimbrii halucinanți de acum câteva zile”.
Pe lângă pasajele hard, există și altele de ironie fin înscenată, sau formulări ingenioase, în pragul metaforei: „Eu îmbătrânisem nițel, semănam cu-o piatră ponce”. Un alt element fericit este judicioasa întrebuințare a referințelor culturale și subculturale. De exemplu, invocarea smooth-horror-ului Blairwitch Project chiar are legătură cu umilințele la care este supus protagonistul de către demonii lui interiori.
Și să încheiem în nota tonică a exorcismului buf. Ucigă-l toaca este dibuit și afurisit cu metode de periferie: dacă e în mașina de spălat? „Am ridicat capacul și am scuipat înăuntru.
-Na, futu-ți creierii mă-tii, ieși de-acolo, mori acolo! Ca o andrea să-mi intre pula în creierii tăi!”
Un demon când imperios, când sfios: „Demonul poate încăpea oriunde încape (și) o floare presată”.
Pentru ca totul să fie o psihoză schizofrenică, aproape o dedublare în stil romantic: „Am trecut prin fața oglinzii pătrate, din sufragerie, și pe sticla limpede, am zărit o dihanie cu coadă stufoasă, zdrențuită, și caftan. Lovea-n aceeași tavă, cu același băț. Eram eu: diavolul însuși, satana”.
Bineînțeles, în roman o să mai întâlniți fantome cu cancer la prostată, pornografie la computer în concubinaj cu Aspecte ale mitului, precum și alte delicatese care o să vă determine să faceți o față „de zici că-i lapoviță tot timpu!” Curaj!