Vocile lui Pamano

In ziua cand i-au ingropat numele in uitare, era putina lume pe strada. Chiar de n-ar fi plouat, tot putina ar fi fost, caci cei mai multi hotarasera sa arate ca lor povestea aia nu le tine nici de cald, nici de frig si, de la un geam discret sau din spatele gardului, urmareau scena aducandu-si aminte de-atatea lacrimi. Ceremonia va avea loc oricat de tare-ar ploua, decisese primarul. N-a spus ca motivul atacului de vointa politica era ca avea intalnire cu un client la Sort si-i astepta la RendŽ o paella pufoasa, care deja-l facea sa viseze. Dar el era un BringuŽ si voia sa fie clar pentru tot satul, inclusiv pentru casa Gravat, ca actiunea se va face chiar de-ar veni potopul. Asa ca, in prezenta primarului, au facut schimbarea consilierii, secretarul si doi turisti distrati, in pelerine tipatoare, nimeriti intamplator, care n-aveau habar despre ce este vorba, dar au facut intruna fotografii cu obiceiurile ciudate ale oamenilor din munti; plus obligatoriul Serrallac si Bascones care, nimeni nu pricepea, Sfinte Sisoe!, ce-o fi cautand ea la asa-ceva. Colonopatie.

Jaume Serrallac facuse cele patru superbe placute din marmura gri deschis, cu litere negre, a caror eleganta ar fi cerut strazi mai distinse, ziduri mai tefere si-un sat mai ca lumea. Cea cu inscriptia “Carrer President Francesc Macia” inlocuia “Calle Generallissimo Franco”. “Carrer Major” venea in locul celei cu “Calle Jose Antonio”, “Placa Major” inlocuia “Plaza de Espana”, iar placuta cu “Carrer del Mig” substituia “Calle Falangista Fontelles”. Cum totul era pregatit, operatiunea s-a facut cat ai zice peste. Cea din urma placuta, a falangistului Fontelles, se incapatana sa nu iasa, si Serrallac a trebuit sa o faca tandari cu ciocanul, pe zid. Apoi a aruncat cioburile de trista istorie in lada de gunoi din fata casei Batalla. Fragmentele falangistului Fontelles au scos un strigat infundat si neputincios, unit cu aproape neauzitul geamat ce venea din terasa casei Gravat, de la silueta incordata, nemiscata, cu mainile intepenite pe balustrada, in afara de pisici, nezarita de nimeni. Doua femei, una dintre ele batrana, urmareau, bine infofolite, de sus, de la Rasa, ceremonia. Cand au fost sigure ca Serrallac a facut vechea placa tandari, au coborat, incet, pe Carrer del Mig, la brat, privind fatadele, ferestrele, usile, din cand in cand cu un comentariu scurt, intim, poate pentru a ascunde ca-s tulburate, stiind ca din case multi ochi le privesc cu aceeasi impunitate cu care spionasera ceremonia schimbarii de placute pe strada. Cand au ajuns la lada, s-au aplecat, de parca aveau nevoie sa constate ceva. Autoritatile se pusesera deja in miscare, pe Francesc Macia spre Placa Major, sa faca ultima schimbare programata, unde domnul primar avea prevazut sa spuna cateva vorbe despre spiritul de reconciliere ilustrat de repunerea numelor dintotdeauna. Din clipa aia, odata recuperata obisnuita liniste a acelei bucati de strada, in Torena nu s-a mai gandit nimeni la Oriol si din case-a iesit un suspin de usurare, caci toti gandeau ca, in sfarsit, dispare un simbol de discordie. Nimeni, in sat, cu exceptia umbrei care pe terasa casei Gravat isi stergea ochelarii si-si spunea-n gand o sa vedeti voi cine rade la urma, nu s-a mai gandit la Oriol Fontelles pana cand, douazeci si patru de ani mai tarziu, a inceput sa circule zvonul ca solitara si inutila cladire a vechii scoli va fi daramata, caci secolul douazeci si unu trebuie primit cu un sat mai ca lumea.   *   Nu auzise ce-o intrebase baiatul, tragand-o de maneca, nerabdator, fiindca, desi tinea continentul asiatic in mana, gandul ei congelat era la intrarea pensiunii Ainet. Si obsesia cine era femeia-aia, cine era, cine-ar putea fi, cine. – Nu gasesc nicaieri Hong Kongul. Cand se-ntorsese acasa, aruncase geanta si cheile unde se nimerise, se-asezase in primul fotoliu, muta, privind inainte, ca doctor Jivago, si-ncepuse sa scormone, obsedata, si eu care credeam ca gelozia nu-i facuta pentru mine. Si eu care credeam c-o sa fim mereu cinstiti. Si eu care credeam ca… Nu: e umilitor, mai ales e umilitor sa ma dispretuiasca asa, sa ma-nsele, sa-mi spuna minciuni, sa umble pe-ascuns. – Ce ffreai, s-o faca la lumina zilei? – interveni doctorul Jivago in timp ce-ncepea un cascat. – Assta-ar fi fost umilitor, da. – Nu ti-a cerut nimeni parerea, Iuri Andreevici. Doctorul Jivago si-a terminat cascatul, s-a indreptat si, cu agilitatea-i felina, dar cu-ace-easi figura demna, a sarit din fotoliu si s-a-ncolacit pe genunchii Tinei. Tina il mangaie pe cap, langa urechi, cum ii placea atat de mult, si se concentra, fiindca hotarase ca imediat ce soseste Jordi il pune sa ia loc si-i cere explicatii, cine e, de cat timp sunteti asa, ce are ea si n-am eu, de ce-mi faci asta, nu ma iubesti, nu stii ca eu te iubesc inca, de ce ma-nseli, si baiatul nostru, la el te-ai gandit?, vreau sa divortez, sa te-omor, ticalos care mi-ai jurat credinta, stii tu ce-nseamna credinta? Inseamna sa crezi in celalalt, sa nu-l parasesti, tu ma parasesti fiindca nu crezi in mine, de ce nu-mi spui ce-i cu tine sau, daca n-ai curaj, trimite-mi o scrisoare, scrisorile-s ca lumina stelelor, Jordi, stiai? Am impresia ca nu esti capabil sa intelegi ca scrisorile-s ca lumina stelelor. Ce s-a schimbat intre noi, cand s-a schimbat, cand anume, din vina cui, ce n-am facut bine, ei, Jordi, ce n-am facut bine de umbli pe-ascuns cu Maite, dac-o fi Maite, ori cu Bego, ori cu Joana sau cine stie cu cine pe care n-o cunosc. Cine-i femeia care-mi ia locul, Jordi? O colega de scoala? Si Jordi o s-o priveasca cu gura cascata, speriat ca ea stie tot si-asta nu intra-n socotelile lui meschine. Si-o sa-nceapa sa planga, sa-si ceara iertare si ea o sa-ncerce sa uite episodul amar, c-o sa ramana un episod doar, greu de uitat, da, dar ea o s-o faca, fiindca e pozitiva si-ntotdeauna vrea sa priveasca-nainte. Si pedeapsa? Cum l-ar putea pedepsi? Tina nu stia daca-i mai bine sa se-apuce sa pregateasca masa sau s-astepte sa vina Jordi de la sedinta de consiliu. Jordi si Maite, intelectualul si directoarea, buna pereche de-adulterini mincinosi, or sa se-nteleaga sa ramana singuri dupa sedinta, in cladirea cu coridoare intunecoase. Daca Jordi vine si o gaseste pregatind masa, n-o sa aiba curaj sa-i tranteasca tot ce trebuie sa-i tranteasca, asa-ceva nu se spune-n bucatarie, asa-ceva se spune in living, amandoi asezati: Jordi stiu tot, imi spui minciuni, ma-nseli c-o femeie, saptamanal te-ntalnesti cu ea la pensiunea Ainet, m-ai dezamagit, sunt trista, vreau sa plang; afla ca eu ma tin inca bine ca femeie, trei kilograme-n plus, dar ma tin bine, Jordi, nu vezi? tu-ncepi sa faci burta, dar mie imi placi, cu burta sau fara, Jordi; de ce esti asa ticalos si ma-nseli, nu ramasese ca suntem cinstiti amandoi, Jordi? Da, mai bine-n living decat la bucatarie, si-a continuat sa-l mangaie pe cap pe doctor Jivago si fara sa vrea se gandea acum or fi singuri in scoala; toti se grabesc s-o stearga… Daca nu, cum de nu vine. Daca e Maite. Cu cine ma-nseli, Jordi? O cunosc? Sa se pregateasca Maite, daca-i ea. Dupa un sfert de ora de asteptat i se facuse chiar foame; dar nu voia sa se miste, voia s-o gaseasca acolo, asa, asteptandu-l, hotarata sa clarifice punctele negre din viata. Ochii-i cazura pe cutia de havane, pe care-o lasase pe o masuta. O deschise: cele patru caiete ale lui Oriol Fontelles. In ciuda suferintei ei, Tina avea-n minte cuvintele lui Oriol, fata mea, scrisoarea mea e ca lumina unei stele, cand ajunge in ochii tai e moarta poate de ani. E-atat de nevoie sa scrii contra mortii; e-atat de crud sa scrii si moartea sa-ti ascunda orice semn de speranta. Atunci, sigur atunci, cat il astepta pe Jordi sa vina, a-nteles disperarea cu care Oriol Fontelles scrisese, sa nu aiba ultimul cuvant moartea. (…) Cerul era atat de spuzit de stele, ca lumina lor le era prea de-ajuns pentru mers. Nu-l mai vazuse vreodata atat de limpede si curat, rafala de ploaie de dupa-amiaza spalase de praf peisajul. Se uita la cer si-si zicea cat mi-as dori sa admir fericit minunea asta. De prea mult timp era numai lacrimi pe dinantru, ca ajunsese sa-i para rau ca exista asemenea miscatoare spectacole, caci el n-avea cum le trai nici cu Elisenda, care-l credea la scoala dormind, nici cu Rosa, care nu stie ca nu-s asa las, nici cu fetita mea, pe care n-o cunosc. Inainte s-apuce fasia alba a drumului spre Xivirro, sub stanca Fitera, aproape de locul unde se-nfunda potecuta dinspre Cometa, capetenia trupei, un asturian taciturn cu ochi scanteietori, se-opri brusc, atat de brusc, ca Oriol, cu gandul la durerea lui, a dat peste el. Intr-o liniste mai adanca decat nimicul, s-a oprit toata trupa, iar Oriol a-nteles ca oamenii aia s-au invatat sa se transforme in pietre si nu se plang. Poate si ei plangeau pe dinauntru; dar stiau sa devina peisaj. Fara sa-si dea seama, a suflat prea tare si-o mana nervoasa l-a ciupit de umarul stang, poruncindu-i mut, mai degraba sa moara asfixiat decat sa nu mai fie stanca. Pe drumul pe care urmau sa o ia, venea zgomot de picioare tarsite si clinchet de talangi vesele. Capre? Oi? Vaci? A auzit tusea baciului, ragusita, mult inainte sa vada ceva. Cand i s-au mai invatat ochii cu panglica alburie a drumului, a vazut ca oile vesele erau o companie a garzii civile, iar baciul avea gradul de capitan. Cum de patrulau la-naltimea-aia? Ceva se schimbase pesemne in mintea comandantilor zonei, caci pana atunci evitasera incursiuni in Serra dÕAltars si-n partea impadurita, de teama pierderilor prea mari si a capacitatii reduse de reactie. Turma de oi, inarmata pana in dinti, a trecut prin fata minusculei trupe de partizani solid intarita cu un invatator de sat care tremura ca frunza. Un miros greu, surd, dens, insotea ciurda, ca un ecou. Dupa o vreme, capetenia trupei s-a ridicat. Oriol s-a dus langa el: – Sunt de multe ore pe drum. ~stia s-au ratacit, ii sopti la ureche. – De ce? – Nu se-ntorc la Sort, umbla noaptea, au fost prinsi de ploaia de dupa-masa. – Cum de stii? – N-ai simtit mirosul de lana uda? Sunt pierduti. O mitraliera cu opt benzi de cartuse, trei grenade de mana de fiecare om, opt lente, dar fiabile, pusti automate. Trupa de zece oameni si-a reluat mersul silentios si, la cotitura de la Solanet, a intrat in padure. Mitraliera si cei doi servanti, in mijlocul drumului, aparati de pietroaie special rostogolite. Drept semnal aveau sa fie doua impuscaturi, menite sa-i neutralizeze pe baci si pe ciobanas, pe capitan si pe locotenent. Si speranta ca gardienii, inspaimantati, fara conducator sa le dea ordine, or s-o ia-n jos la fuga, sa scape de gloantele mitralierelor si-ale celor opt pusti. Mai mult de-atat, n-aveau cum sa improvizeze si capetenia trupei ar fi vrut sa-l aiba alaturi pe locotenentul Marc-, sa binecuvanteze el propunerea tactica facuta de invatator, care se dovedea mai destept decat parea. Cel mai greu le-a fost sa-si stapaneasca degetele, sa nu apese pe tragaci inainte sa treaca de cotitura toata compania. Apoi, doi barbati au coborat in drum si-au barat trecerea prin partea-aia. Capetenia trupei a tintit spre baci, au rasunat primele impuscaturi, iar mitraliera a-nceput sa scuipe franturi de moarte. Invatatorul Oriol Fontelles nu stia ca, din punct de vedere militar, cel mai bun mod de-a organiza un atac e sa prevezi reactia inamicului si sa devii tu destinul lui orb. Oriol nu stia, fiindca niciodata nu luase direct parte la o actiune militara, iar cand primesti botezul focului nu ti se explica prea multe subtilitati, dar se vede ca am un talent evident in probleme strategice. Te-ai fi asteptat? S-ajung invatator cind as fi putut sa devin faimos cu… Nu, nu-mi arde de glume, Rosa. Tie iti scriu sau fetei noastre? Nu stiu: dar nu pot sa nu-ti spun c-am fost uimit sa vad cum, inexorabil, gardienii scapati de primele gloante, dupa ce trasesera orbeste spre nalucile ultimilor fagi si dupa ce-asteptasera inutil sa le spuna capitanul sau locotenentul ce sa faca (baciul, un glont in gura, ciobanasul, dupa un atac de panica, ramas la pamant paralizat), incepeau s-o ia la goana-n jos, printre fagi, la-ntamplare, increzatori, ca din partea aia nu venise nici o impuscatura. Dar, dupa treizeci de pasi de iluzie, zburau usor, c-un tipat amortit de suierul gloantelor pornite de sus, de pe coama pasului Forcallets, si-si faceau memoria zob de pietrele albe din vale, de parc-ar fi stiut ca pe ele, cu infinta rabdare, le taia Pere Serrallac pietrarul, sa le transforme-n lespezi. De parc-ar fi fost grabiti sa-nchida cercul. De parca le-ar fi fost dor de caldura mormantului rece. Oriol si-a descarcat mauserul. Era sigur c-a omorat doi-trei oameni. Trei. N-avea nici o remuscare, fiindc-avea-n fata ochii mari ai lui Ventureta la primarie, atintiti asupra lui, sperand poate ca-nvatatorul e mai tare de inger si il salveaza. si-auzea horcaitul ingrozit al taranului din Montardit, farul lui; el pe Valent’ Targa ar fi vrut sa-l aiba-n fata. Zece cartuse ar fi golit in ochiul lui stang, sa-i redea amintirii lui Ventureta un strop de bucurie. A doua zi, dupa multe ore de cautare, fiindca accesul nu era deloc usor, autoritatile au putut face bilantul infamei operatiuni de tradare a inexistentilor partizani dusmani ai patriei: saisprezece gardieni civili cu capul zdrobit de peretii pasului Forcallets, un caporal prins intr-o creanga de fag, ca o maslina umpluta, cand fugea sa-si zdrobeasca senin capul, paisprezece morti de glont, sapte raniti imobilizati, iar restul, imprastiati, albi de frica; sa-ti petreci singur o noapte-n padure sau in racoarea muntelui golas, cu mana intepenita pe mauser, si sa te doara ochii de-atata tinut deschisi e mai obositor decat sa te lasi omorat de frig. Si apoi, un capitan fara gura si-un ciobanas inca paralizat de frica si de via crucis care il astepta incepand chiar din clipa aia, caci nu putea prezenta nici macar pasaportul unei rani, ca sa diminueze rusinea lasitatii. (…) – Ca sa fie beatificat, un om trebuie sa fi exercitat anumite virtuti in grad eroic. Asa se spune, nu? – Unde vreti sa ajungeti? – Imaginati-va ca Biserica e pe punctul de a beatifica un necredincios. – E o ipoteza absurda. – Nu. E realitate. In intunericul confesionalului, preotul se misca stingherit pe scaun. Lasa cuvintele sa dispara, urmarite de scurtul lor ecou, in vreunul din colturile intunecate ale imensei nave a catedralei. si, cand nu mai ramasese nici o urma din ele, continua: – Si tu cum stii… Cum stiti dumneavoastra ca asa stau lucrurile? – Cred ca nu va pot spune. Ce ma sfatuiti sa fac? Sparg petrecerea sau ignor fericitii si sfintii? – Fiica mea… Ce-mi spui dumneata e-atat de ireal… – Deci papa se poate insela. – Vezi mata, fiica mea, infailibilitatea papei in materie de canonizari nu este confirmata de nici un text din Scriptura. – Si-asta ce-nseamna? – Ca nu e un adevar de credinta divina. Nici macar de credinta ecleziastica, fiindca Biserica nu a elaborat o doctrina in aceasta problema. – Deci papa se poate insela si nu se-ntampla nimic. – Eu n-as spune asa. – M-am documentat zilele-astea: exista sfinti care-au fost de-a dreptul canalii. – Fiica mea, fii amabila si controleaza-ti limbajul. – Sfantul Chiril al Alexandriei. Sfantul Stefan al Ungariei. Sfantul Ferdinand al Castiliei, Josemaria Escriva, Sfantul Vicent Ferrer, sfantul Pavel… Toti au fost oameni violenti sau ahtiati dupa putere, onoruri si bogatii. – Refuz sa mai discut pe tonul asta. – Perfect. Nimic nou. Denunt una dintre apropiatele beatificari? – De ce ar trebui denuntata? – Fiindca vor sa faca Fericit un domn care nu credea nici in Dumnezeu, nici in Biserica. Spun c-a murit ca un martir. – Frumoasa moarte… – M-ati inteles bine, parinte. Nu credea nici in Dumnezeu, nici in cer, nici in ispasire, nici in comuniunea sfintilor, nici in autoritatea Sfintei Mame Biserici. Nici in sfinti, nici in infernuri. Au tacut amandoi. De parca-si masurau fortele. Tina a subliniat si mai mult cele spuse: – A fost un erou, dar n-a avut nimic dintr-un martir al Bisericii. – Dar de ce-mi ceri mie parerea, fiica mea? – Fiindca vreau sa impiedic asta. – De ce, daca nu crezi in nimic din ce-ai spus? – Fiindca omul respectiv nu merita sa-i fie memoria atat de falsificata. Tacere. Intuneric in confesional. Atat a durat ca, Tina, cateva clipe, crezuse ca parintele a fugit cu umerii incarcati de dubii. A avut chiar timp sa recunoasca in fata ei insisi ca se-ncapatana in problema aia fiindca sunt suparata pe Biserica, mi-a rapit copilul fara sa-mi ceara parerea, pe-ascuns, pe-ntuneric, mie, care nu cred nici in Dumnezeu, nici in comuniunea sfintilor, nici in transsubstantiere, ca Oriol Fontelles, partizanul pe care vor sa-l deghizeze in Fericit. – Sfatul meu este sa nu te amesteci – a zis c-un glas sec. – Multumesc, parinte. – Lasa-i pe credinciosi sa rezolve ei treburile credinciosilor. – Tocmai asta e, prietenul meu nu credea. – Am zis sa nu te amesteci. Voiai un sfat, nu? (…) Dupa citirea Evangheliei, secretarul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor vine la altar in timp ce papa, escortat de un preot plin de solicitudine invesmantat in sutana alba, dar fara cazula, ia loc sa asculte. Secretarul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor vorbeste in latina despre virtutile eroice ale celor ce vor fi beatificati astazi si incheie recitand cu solemnitate cuvintele papei, tenore praesentium indulgemus ut idem servus Dei beati nomine nuncupetur, iar parintele Rella, miscat, ridica un deget si-i spune domnului Guardans, asezat in stanga lui: avand in vedere cele spuse, ingaduim ca acest slujitor al Domnului sa fie numit Fericit. Aproximativ asta-nseamna. Si, incepand din clipa asta, invatatorul, Venerabilul Oriol Fontelles, martir al Bisericii, asasinat de hoardele comuniste, curajosul soldat Venerabilul Chrzystoff Fuggs, asasinat de hoardele naziste, marinimoasele surori, Venerabilele Nebemba Wgenga si Nonaguna Wgenga, asasinate de hoardele revolutionare, si Venerabila infirmiera Ko’ Kayusato, asasinata de-o hoarda de pirati, primesc consacrarea ca Fericiti. Biserica, prin intermediul Sfantului Parinte, Summus Pontifex, declara solemn ca acesti slujitori ai Domnului, ale caror virtuti eroice au fost prezentate, se bucura de fericirea vesnica si li se poate aduce cult public. Cand secretarul rosteste aceste cuvinte, doi ministranti inalti, foarte blonzi si cu ceafa atat de rasa ca par mormoni, trag panza ce acopera partea din fata a altarului si ies la iveala cinci fotografii, cinci prim-planuri cu chipurile celor cinci noi Fericiti ai Bisericii Catolice. Un frumos evantai multirasial. Biserica este universala si in martiri. Al doilea, dupa soldatul in uniforma, este Oriol Fontelles, in unica lui fotografie cunoscuta; cine e informat, poate sa recunoasca gulerul si reverele proaspetei uniforme de falangist. Amin. (…) N-au mancat paella cu fructe de mare, au mancat una cu legume intr-un restaurant singuratic, departe de influenta castelului. Tina a mintit cum nu mai facuse in viata ei, sustinand ca un fost coleg de-al lui ii povestise tot, el ii daduse si numele, ca nu are de ce sa se mai teama, cu schimbarea de secol au fost prescrise toate actele criminale de factura politica si drept dovada i-a aratat pagina din monitorul oficial in care se vorbea despre subventii pentru creatia literara, plastica, muzicala. – Nu sunt obligat sa va povestesc. – Ba da, caci daca nu, va umplu de rahat, domnule Balans-. Zambi inghitind o lingura de paella, prea buna pentru conversatia aia. De rahat, pana-n crestet. – Pai n-ati spus ca s-a prescris tot? – Da, dar va umplu de rahat. Sunt ziarista. – Fara sa stie prea bine ce spune. – Stiti cum merg lucrurile: o fotografie de-a dumneavoastra, un program la TV, o moderatoare dornica de senzatie… – Eu m-am supus ordinelor si tot ce s-a facut era necesar. – Nu ma indoiesc. Cum a murit Oriol Fontelles? – Cine? – Invatatorul din Torena. Erau cinci minute de cand doamna plecase, dar parfumul persista inca. Targa nu se clintise din scaun, cu gandul la asta, fiindca nu i-a tras-o ca lumea, cu gandul la, bun, si eu l-am pus sub urmarire, cu gandul la mama ta, daca esti intr-adevar tradator, te fac bucatele, chiar de-oi avea probleme. Isi inalta capul ciufulit si zise ce e? O telegrama. I-o adusese un soldat necunoscut, personal. De la Capitania Generala. Duceti-l la o cafea la Mares, a zis. A deschis-o cu degete flamande, sperand un premiu, un elogiu, o mangaiere, un te iubesc, un dracului ceva de la cineva, oricine-ar fi fost. Fragment din romanul Vocile lui Pamano, in curs de aparitie in colectia “Biblioteca de Cultura Catalana” a Editurii Meronia, in traducerea Janei Balacciu Matei.