Arestul Securitatii din Baia Mare, celularul, cum erau indeobste numite aceste spatii de detinere, a fost construit imediat dupa ce Revolutia din Ungaria a fost inecata in sange – caci si romanii trebuiau si aveau sa plateasca, macar profilactic, tributul supunerii. O cladire dreptunghiulara, din beton, cu patru celule de maxima siguranta, dispuse in colturi; in acest dreptunghi, un alt dreptunghi mai mic, format din celule dispuse spate in spate, cu un culoar de jur-imprejur, pe unde, in deplina siguranta, erau condusi cei anchetati catre birourile supliciilor care le erau sortite.
Alexandru avea 19 ani si o luna cand a facut cunostinta, in martie 1957, cu raceala acestui celular, in care, dupa tipicul aresturilor Securitatii, paturile erau turnate de-a dreptul in beton. Acolo, in cateva saptamani, a facut o dubla pleurezie pulmonara, cu febra de 40 de grade. Ametit, auzea ca prin vis cum usile metalice cu zavoare masive si vizete ce se deschideau din afara, lasand loc unor ochi fara chip, s-au deschis si s-au inchis nu o data in urma sa; acel sunet ii dadea fiori – “parca iti umblau in inima si in creier”. In biroul de ancheta il astepta un alt Alexandru – capitanul de Securitate Alexandru Sarto. Cu reflectoare orbindu-l, detinutul abia distingea silueta celuilalt, a carui prezenta era mai degraba indicata de un parfum bulgaresc, utilizat parca de intregul corp ofiteresc al Securitatii, amestecat intr-un miros greu cu ceara pentru lustruit dusumeaua. Vedea insa deseori lumina cazand pe un sertar ce se deschidea pentru a-i arata, amenintator, un pistol Makarov si o baioneta – atunci cand, in ciuda sudalmilor si a pumnilor, nu declara ceea ce anchetatorul voia sa auda. Nici macar pauzele nu reprezentau momente de odihna pentru Alexandru. Ele serveau la odihna celuilalt, timp in care aveau loc confruntari cu alti arestati sau martori; “iar tu, anchetatul, ramaneai acolo chinuit de gandurile la ce va urma, chinuit de gemetele celor care treceau prin ancheta in birourile alaturate, supusi si ei batailor si unor torturi cumplite”. Alexandru a recunoscut, trecand prin toate aceste ceasuri si zile atat de umilitoare incat refuza sa si le reaminteasca, chiar si lucruri pe care nu le facuse si nici macar nu le gandise. Recunoasterea l-a costat scump – o condamnare de 25 de ani, in procesul care s-a judecat la Tribunalul Militar Cluj pe 27 septembrie 1957. Lotul din care facea parte – cel al “telefonistilor” din Baia Mare acuzati de intreruperea comunicatiilor si de ingreunarea transporturilor de trupe din URSS spre Ungaria rasculata – a totalizat sute de ani de condamnari si o sentinta prin care Ioan Popescu, socotit seful grupului, a fost trimis la moarte. Imediat dupa ascultarea sentintei, tinerii au fost urcati in dube ale caror tevi de esapament aveau gauri, pentru ca gazele sa ajunga in interiorul fara aerisire prin podea. “Noi, cei condamnati, legati in lanturi, am lesinat toti. Numai o minune ne-a salvat – si anume ca gardienii care ne insoteau, care ne controlau prin fereastra, au fost ametiti si ei de mirosul gazelor. Au oprit duba. Pe noi, banditii, ne-au scos ca pe animale, legati cum eram, si ne-au insirat pe marginea santului soselei, unde am stat cam doua ore ca si morti, vomitand si cu puternice spasme respiratorii, sub amenintarea armelor automate”. Trecatorii care se perindau pe sosea fie ii priveau cu compasiune, fie intorceau infricosati capul – cu totii in tacere. Vreme de mai bine de un an de la aceasta intamplare, au avut cu totii de suferit din pricina gazarii care le afectase serios ficatul – senzatiile de voma alternau cu puternice dureri de cap si ameteli. Ajunsi la Gherla, au fost inghesuiti toti intr-o celula de carantina, unde au primit vizita temutului Goiciu, comandantul inchisorii pe al carei frontispiciu de la intrare apucasera sa vada scris “Lasciate ogni speranza voi ch”entrate”. Intr-adevar, Goiciu, in uniforma sa aratoasa in care isi bomba pieptul, le-a confirmat scurt si surazand sardonic sa-si ia adio de la viata, caci, indiferent de pedeapsa, cu totii isi vor lasa oasele acolo; iar cand un condamnat a sustinut ca e nevinovat, i-a replicat taios: “Taci din gura, banditule, daca nu faceai nimic, luai mai putin de zece ani!”. Incepusera sa creada ca asa stau lucrurile si ca vor muri in acea inchisoare de pe Somes construita pe vremea Mariei Tereza, cu ziduri de peste un metru grosime si gratiile prinse in zid, in spatii de 3 pe 3 centimetri, unde zaceau inghesuiti in celule cu cate patru paturi suprapuse pana la o suta de detinuti.
Viata de inchisoare a fost un iad nu numai pentru Alexandru. Deja grav bolnav in urma frigului din arest si a tentativei de gazare, a resimtit izolarea cu fiecare fibra a trupului si a sufletului sau. Nu si-a pierdut insa speranta, cu toate cele citite pe frontispiciul inchisorii, dar voci si priviri fac din viata domnului Alexandru o patimire fara capat. “Nu a fost asa, am scapat…”, spune astazi, cu privirea incetosata de spaimele trecutului. “Speranta ca bunul Dumnezeu este cu noi m-a tinut in viata si-i multumesc mereu. Dar, de fiecare data cand relatez aceste intamplari, ma cutremur, le traiesc, le simt in suflet si in trup. Simt durerea de atunci, muschii mi se crispeaza si pielea simte din nou frigul acela… si… (batranului din fata mea ii curg lacrimi) …e greu, scuzati-ma… imi amintesc chipurile tuturor celor morti, cuvintele si ochii lor”.