Voi fi acolo/ de Kyung-sook Shin

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane și autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara granițelor Coreei. Romanul Ai grijă de mama, cu care a cucerit mapamondul, a fost tradus in mai bine de treizeci de limbi. Născută în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla de Nord, Kyung-sook Shin a urmat cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din „generația 368” (sampallyuk sedae), a celor născuți în anii ’60 și care au urmat studiile universitate în anii ’80, perioadă tulbure în istoria Coreei, marcată de proteste sociale în care tinerii studenți de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziția de la dictatură militară la o guvernare democratică. Fiind martora evenimentelor din anii ’80, Shin Kyung Sook se folosește adesea în romanele sale de contextul istoric al acelor vremuri pentru a investiga tarele cu care au rămas personajele și conflictele psihologice care le-au marcat. A debutat cu volumul de proză scurtă Povești de iarnă, volum pentru care a primit în Coreea premiul Munye Joongang – Premiul pentru scriitorii debutanți în 1985. Operele care au urmat – Aici era cândva o orgă (1992), Tristețe profundă (1994), Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpșune (2000),  Dangătul clopotelor (2003), Ai grijă de mama (2009), Voi fi acolo (2010), Camera singurătății – i-au adus recunoașterea și o mulțime de premii: Premiul Hanguk Ilbo (1993), Premiul Hyundae pentru literatură (1995), Premiul Manhae pentru literarură (1996), Premiul pentru literatura secolului XXI (2000), Premiul Yi Sang (2001), Prix de l’Inaperçu (Franța 2009), Premiul

„Cel mai bun roman străin al secolului XXI‟ (China, 2011).

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din anii studenției și redeschide răni care nu s-au închis niciodată cu adevărat.

*  *  *

La douăzeci de ani, în fiecare dimineață rămâneam minute în șir încremenită în fața porții universității, cumpănind dacă să intru sau nu, și în cele din urmă o luam înapoi pe drumul pe care tocmai urcasem. Nici acum nu știu de ce. Înainte să împlinesc douăzeci de ani, în cămăruța din casa verișoarei mele proaspăt căsătorite în care locuiam, am acoperit geamul cu carton negru timp de trei luni. Lipisem o singură coală, dar în miezul zilei era întuneric ca noaptea. Țineam lumina aprinsă mereu și citeam zi și noapte. Nu era nimic ciudat, pur și simplu nu aveam altceva de făcut și nici nu-mi doream să fac altceva. Am citit de la un capăt la altul, în ordine, cele șaizeci de volume ale unei antologii de literatură, fiecare volum al ei având peste douăzeci de povestiri tipărite cu litere mărunte, ca semințele de susan. Când am încheiat lectura, era deja martie. Acum mi se pare o perioadă extrem de îndepărtată. În casa unor tineri însurăței era atunci o cameră mereu întunecată. Am ieșit din camera mea doar pentru a merge la ceremonia de deschidere a anului universitar. Era pentru prima dată când mă aflam într-un spațiu atât de liber în orașul acesta. Acum profesorul Yun e la spital, duce o viață care n-are nici o legătură cu viața mea și mai e un bărbat pe care nu-l voi mai vedea niciodată. Dar dacă nu-i întâlneam atunci și acolo, cum aș fi putut face față acelor zile?

Mi-am adunat gândurile în timp ce ninsoarea se întețea. M-am convins că singurul motiv pentru care mă sunase după opt ani era ca să-mi spună că domnul profesor era pe moarte. Repetă ce ți-am spus, mi-am zis în gând, ca un fel de indiciu. Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să mergi la spital. Destinele a mii de oameni se intersectează la un moment dat, fie că ne dăm seama de asta sau nu. Lucruri uitate începeau să reapară din adâncul memoriei, ca tuberculii de cartof pe care îi smulgi din pământ după ploaie. Amintirile m-au țintuit pe loc. Deși nu mă mai gândisem la el și nu-l mai văzusem de atunci, tot mă întrista gândul că la un moment dat drumurile noastre s-au intersectat, chiar dacă pentru puțin timp.

El a întrerupt tăcerea. Eu țineam receptorul la ureche fără să pot rosti un cuvânt. Mi-a dat vestea despre domnul profesor, apoi m-a întrebat dacă poate să treacă pe la mine.

– La ora asta?

Credeam că totul se încheiase între noi, dar întrebarea lui părea foarte firească: „Pot să trec pe la tine?“ De când nu am mai auzit întrebarea asta? Când eram împreună mă întreba mereu la telefon: „Pot să trec pe la tine?“ Pe atunci mă suna de la câte un telefon public să îmi spună că e pe drum. Zilele ploioase, cele cu vijelii, zilele înnorate și cele senine se amestecau toate în cuvintele lui. Pe atunci ne așteptam unul pe celălalt la orice oră din zi și din noapte. Nu era niciodată o oră nepotrivită să vină la mine, nici chiar atunci când era mai devreme decât era acum, și nici eu nu mergeam la el la o oră fixă. Pe atunci ne invitam unul la altul indiferent de oră. Fiecare viață e trăită individual și o singură dată. Fiecare dintre noi se străduie să meargă mai departe, iubește, suferă și îi pierde pe cei dragi. Nimeni nu face excepție de la regulă, nici eu, nici bărbatul care mă suna după opt ani, nici profesorul Yun, despre care el îmi spunea că se afla chiar atunci pe patul de spital. Avem o singură șansă. Numai una. Dacă am putea să retrăim tinerețea, eu n-aș fi aici azi, răspunzând la telefon și auzind vocea lui pentru prima dată după opt ani.

Am ezitat o clipă, apoi l-am refuzat.

– Nu. Mă descurc singură.

A oftat adânc și a închis.

MĂ DESCURC SINGURĂ.

Cuvintele pe care le aruncasem fără să mă gândesc m-au făcut să rămân singură. Le rostisem cu gura mea, dar tot mi se păreau ciudate. Trebuia să-i fi spus că ne vedem la spital. În schimb, i-am spus că mă descurc singură. Destul de dur. Pe vremuri și el mi-a spus la fel. Depășiserăm de mult momentul în care știam mereu ce face celălalt sau unde este. L-am întrebat ce avea de gând să facă pentru a rezolva o problemă, nu-mi mai amintesc despre ce era vorba, și s-a rățoit la mine că se descurcă singur. Nu conștientizăm asta, dar memoria e purtătoare de pumnal. Nu mă mai gândisem la momentul acela de atunci și trecuse deja destul de mult timp ca să uit de tot, și totuși, într-o clipă, cuvintele lui au fost scoase din subconștient și au prins viață. Nu-mi stătea în fire să refuz pe cineva așa. Cuvintele lui rătăciseră prin mine ca niște piese pierdute de puzzle înainte să își găsească prin gura mea drumul înapoi spre urechile lui.

M-am întors la birou și am rămas prăbușită în scaun toată dimineața. Amintirile acelea de demult s-au estompat treptat, doar amintirea vântului a mai rămas cu mine.

Să fi fost în august? Sau poate în septembrie? Adunam în coșuri mere pădurețe din grădina domnului profesor Yun și ne-a pufnit râsul când a bătut o pală de vânt. Copăcelul se înălța abia până la muchia gardului, dar era plin ochi cu mere. Domnul profesor ne urmărea de la fereastra camerei de zi cum trăgeam de crengi și adunam fructele în coșuri. Nu-mi mai amintesc de ce ne adunaserăm mai mulți foști colegi să adunăm mere pădurețe, dar pe vremea aceea eram cu toții fericiți și împăcați. Cel puțin judecând după cum râdeam în hohote.

– Vom mai trăi oare o zi ca asta?

Vorba asta aruncată de unul dintre noi în timp ce culegea mere ni s-a întipărit adânc în suflet.

– Niciodată, i-a răspuns altul cu tristețe.

Râsul până atunci molipsitor ne-a înghețat pe buze și am evitat să ne privim în ochi întorcându-ne meditativ privirea către profesorul Yun, care ne urmărea de la fereastră. Atunci habar n-aveam cum are să fie viitorul. După ce am terminat de cules merele, ne-am întors în casă și ne-am așezat în cerc în jurul profesorului. Domnul profesor adormise cu o carte pe ge­nunchi. Cineva i-a luat cartea cu grijă și a așezat-o pe masă. Eu am luat cartea, curioasă să văd ce citea profesorul. Era Lumea tăcerii. Părea o carte veche, avea paginile îngălbenite, cu colțurile răsucite. Sprijinindu-mi palmele de carte, mă uitam la dom­nul profesor căruia șosetele îi atârnau lălâi pe picioarele slabe.

Deși știam că trebuie să merg la spital, n-am putut să mă ridic din fotoliu toată dimineața. Eram așezată, dar simțeam că plutesc. La un moment dat chiar am ațipit. Abia pe la prânz am reușit să mă ridic și să mă ocup de birou. Peste tot erau aruncate cărți pe care începusem să le citesc. Un caiet de notițe era cu fața în jos sub un teanc de pagini pe care le printasem și le revizuiam. Două creioane din lemn stăteau oblic într-un penar pe care îl cumpărasem, fără să mă gândesc prea mult, de la Muzeul Picasso, în Barri Gotic din Barcelona. M-am uitat îndelung la porumbelul cu lauri în cioc gravat pe o parte a penarului și am început să fac ordine pe birou. Am mototolit hârtiile liniate care erau de aruncat și le-am dus la gunoi, am luat greutățile de pe cărțile groase pe care începusem să le citesc, le-am așezat la marginea biroului și le-am pus înapoi în rafturi. Ori de câte ori fac ordine pe birou mă gândesc subit la moarte. Odată mi-am aranjat lucrurile pe birou și mă pregăteam să ies din cameră când am mai aruncat o privire înapoi, m-am speriat și m-am întors să răscolesc din nou totul. Iubirea față de semeni sau pătrunderea sensului moții nu vine odată cu vârsta. Și se pare că nici nu pricepem mai multe pe măsură ce trece timpul. Acum îmi e mai greu să iubesc pe cineva decât îmi era în tinerețe și sunt mai mișcată de câte ori aflu de moartea subită a unei cunoștințe. Și totuși sper ca într-o bună zi, într-o noapte în care ninge, stând la biroul meu unde citesc sau scriu o carte, să las capul jos și să închid ochii pe vecie. Aș vrea ca asta să fie ultima mea postură în lume. Am alungat senzația morții, pe care o simțeam în vârful degetelor de câte ori așezam cărțile la locul lor, și am terminat de făcut ordine. M-am pregătit de mers la spital spălându-mă de mai multe ori pe mâini, pe față, schimbându-mi hainele și apoi privind în oglindă. Când să ies pe ușă, m-am uitat din reflex înapoi spre birou.

Ca și cum m-ar fi așteptat, telefonul a sunat din nou.

Voi fi acolo va apărea la editura Humanitas Fiction,  în colecția Raftul Denisei, versiunea în limba română fiind semnată de Diana Yuksel