Andrei Serban a debutat editorial cu O biografie, al carei prim tiraj s-a epuizat in mai putin de trei saptamani. Cartea publicata de Polirom il dezvaluie pe autorul-personaj prins intre doua lumi: intre Romania si America, intre traditie si experiment, intre impulsul de a se retrage intr-un laborator teatral si dorinta de a fi in atentia opiniei publice, intre cariera de regizor de teatru si opera si cea de profesor. O biografie dintre cele multe pe care le are Andrei Serban.
– Basarab Nicolescu a incercat vreo zece ani sa va convinga sa scrieti o asemenea carte pentru o editura pariziana. Cum de apare ea acum, in Romania?
– Atunci cand mi-a propus prietenul meu Basarab –
desi i-am apreciat entuziasmul si dorinta foarte
mare de a publica o carte scrisa de mine –
nu eram gata, nu era momentul.
Nu pot spune de ce, dar simteam ca mai vreau sa lucrez in teatru, ca sa adun din ce in ce mai mult material pentru a scrie intr-o zi o carte, care presupune, de obicei, sa iei distanta fata de un eveniment. De exemplu, atunci cand esti in mijlocul unui spectacol, nu ai timp sa te gandesti de ce faci ceea ce faci, esti prea “hot”, prea “in”. Pentru carte, am avut putin timp liber. Mi-am luat cateva luni ca sa ma retrag la cabana mea de la munte, din nordul statului New York spre Canada, sa stau acolo, printre copaci si langa un lac, si sa ma gandesc la cariera mea artistica, una care a inceput la varsta de 20 de ani si inca nu s-a terminat. Sunt aproape 40 de ani de cariera artistica in opera, in teatru, in educatie, la Universitatea Columbia din New York. M-am gandit ca totusi publicul francez – desi sunt cunoscut acolo mai ales ca regizor de opera, pentru ca am lucrat mult la Opera Bastille si la Opera Garnier – nu cunoaste foarte bine toate aspectele mele artistice. Si m-am simtit dator fata de tinerii din Romania, pentru ca ei au mult mai multa nevoie, cred, sa vada exemplul unui artist roman care a ajuns pe scenele mari ale lumii pentru ca a avut noroc, dar si pentru ca a muncit din greu.
– Pentru tineri cartea are un rol formativ. Aveti impresia ca are si o dimensiune autoformativa?
– Am invatat de la niste oameni remarcabili pe care am avut sansa sa-i cunosc in toata lumea si care m-au format. Experienta insasi te formeaza. Am incercat sa scriu fara vreun iz educativ, pretentios, academic, pompos sau mort, pentru ca voiam sa fie un exemplu viu, un exemplu vibrant, vital. Toata aceasta carte despre educatie, despre formare, despre autoformare sper sa-i inspire pe tineri, care sunt foarte putin educati, in special in teatru. Scolile de teatru din Romania sunt dezastruoase, invatamantul de teatru in Romania nu este deloc la un nivel modern, complex, se face o scoala destul de invechita, cred eu, din cate stiu si din cate am vazut. Tinerii pe care ii vad in workshop-uri cand vin in Romania sunt destul de nepregatiti, destul de vulnerabili, dar foarte insetati sa afle un mod nou de a lucra. Pentru ei am scris aceasta carte si sper ca din asta sa primeasca o inspiratie, un ajutor si curajul de a continua.
– A monta o piesa de teatru presupune munca in echipa, pe cand a scrie o carte este o munca solitara. Il invidiati pe scriitor?
– Nu. E foarte bine pentru cineva care a trait toata viata in contact cu altii. In teatru nu poti sa traiesti decat in relatie cu altii, nu poti sa fii de unul singur. Trebuie sa inveti sa te deschizi spre ceilalti. Numai cu ajutorul lor poti sa devii si tu bun. In scris, e cu totul altceva, e un dialog cu tine insuti. Esti intre patru pereti, esti singur si ai un raport care este foarte personal, foarte subiectiv. Pentru ca eu vin din teatru, m-am gandit tot timpul cand scriam pentru cine scriu, ca sa-i fie clar altuia. Sa-mi fie clar mie si sa fie clar altuia. Aceasta dorinta de a comunica prin scris, chiar in singuratate, cred ca mi-a facut mult bine si asta este pentru ca vin din teatru. Deci prima conditie a scrisului este aceeasi prima conditie si in a face teatru: sa fii clar, sa comunici ceva clar altuia.
– A fost in vreun moment incomoda scrierea acestei carti prin gandurile pe care vi le-a provocat?
– Cateodata, memoria imi joaca feste si de aceea am si spus ca aceasta carte nu este una de memorii veridice despre ceea ce s-a intamplat, nu este un fel de raport la politie. Este o carte plina de evenimente imaginate. De ce? Pentru ca memoria ne joaca feste la toti, nu ne putem aminti lucrurile exact asa cum s-au intamplat. Ne amintim, dar in amintire exista intotdeauna ceva ce nu este exact la fel. Imaginatia, felul in care sunt azi acopera putin memoria si face ca raportarea evenimentului sa fie diferita. N-am vrut deloc sa fiu corect cu ceea ce raportez, dar am vrut ca impresia sa fie cea a unui adevar, ca esenta sau simbolul faptelor care s-au petrecut in viata mea sa fie redat intocmai. In felul acesta, e important sa-mi amintesc cat pot si sigur ca momentele de criza au fost cele in care n-am mai putut sa scriu. Am avut momente in care am scris foarte usor, insa, revazand, refac de multe ori. Ca in teatru. Vad ceva si refac. Nu sunt deloc multumit de ceea ce vad si atunci refac. Cred ca am refacut cartea de patru-cinci-sase ori. Mi-a luat doi ani s-o scriu, pentru ca voiam sa ajung la ceva mai simplu, mai clar, esential si sa ating ceva ce nu eram inca pregatit sa ating. La un moment dat, spre capat, ultimele 50 de pagini nu puteam sa le scriu. Am avut o criza totala si credeam ca nu pot termina cartea – intr-un fel, ca in momentele cele mai dificile ale anumitor spectacole, momentele de criza, de angoasa, de depresie, de dilema, de dubiu. Am spus: sa am curajul sa descriu aceste momente? De ce nu? Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa am curajul sa descriu si momentele foarte grele, nu numai momentele de succes.
– Ce a contat mai mult: procesul in sine de scriere sau rezultatul final?
– Pentru mine, intotdeauna este important, si cand lucrez in teatru, si cand scriu o carte, experienta insasi, cautarea. Voiajul este mai important decat destinatia. Iar experienta acestei calatorii care este scrisul unei carti e un lucru minunat. Acum cand este gata, imi pare rau. Trebuie sa dau interviuri, sa semnez autografe, dar pentru mine e ceva mort, nu mai exista. Sper sa fie o carte care sa circule, asa cum un spectacol trebuie sa circule. Nu trebuie sa fie pusa pe un raft, ci este acolo pentru a fi un exemplu de viata adevarata, traita.
– Scrierea cartii v-a dezvaluit ceva despre dumneavoastra?
– Foarte mult. Mi-a revelat in special parcursul meu in teatru si opera: cum m-am schimbat in timp, de ce fac teatru, ce am de spus prin teatru, ce vreau sa ating in altii prin teatru, ce vreau sa comunic si ce vreau sa ma intreb prin teatru, adica nelinistea pe care o am si care mi-a fost continua, de la inceput si pana acum. Sunt un nelinistit. Nici un raspuns nu mi-a dat ragazul sa ma relaxez si sa spun: “Ah, am gasit raspunsul. Ah, am ajuns undeva. Ah, sunt cunoscut, sunt cineva acum”. Niciodata asta nu a contat. Intotdeauna, a doua zi dupa un succes, m-am gandit cum sa reincep, sa caut altceva, altceva… Scriind cartea si avand distanta de care vorbeam la inceput, fiind “cool” despre ceea ce de obicei e “very hot”, am putut sa ma vad pe mine insumi de la departare si sa incerc sa ma inteleg.