Carlos Fuentes (Panama, 1928) este unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Boom-ului hispanoamerican. După primele sale romane, La región más transparente (1959) și La muerte de Artemio Cruz (1962; Moartea lui Artemio Cruz, în curs de apariție la Curtea Veche Publishing), Fuentes a devenit una dintre figurile principale ale literaturii contemporane.
Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici, a fost tradusă și publicată în peste 40 de țări. Dintre cele mai importante cărți ale sale menționăm Terra nostra (1975), Cristóbal nonato (1987), Los años con Laura Díaz, (1999), La silla del águila (2003; Jilțul vulturului, Curtea Veche Publishing, 2004)și cel mai recent, La voluntad y la fortuna (2008; în curs de apariție la Curtea Veche Publishing). În afară de romane, a scris și numeroase povestiri, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Considerat ca fiind un punct de referință al culturii mexicane, s-a angajat intens și în viața politică și socială din țara sa și a ținut conferințe la universități de prestigiu ca Princeton, Harvard, Columbia sau Cambridge. Dintre numeroasele premii și distincții primite de Fuentes remarcăm Premiul Biblioteca Breve, Premiul Rómulo Gallegos, Premiul Alfonso Reyes, Premiul Cervantes, Premiul Internațional Grinzane Cavour, Premiul Príncipe de Asturias pentru Literatură, Premiul Galileo, Premiul Picasso (UNESCO) și Legiunea de Onoare franceză.*
* *
Masa de prânz reprezintă un ceremonial important în Ciudad de México. S-ar putea spune că este ceremonia zilei. În Spania și în America hispanică se numește dejun. Verbul este a dejuna. În Mexic, a mânca. Se mănâncă într-o verbozitate ancestrală care ar putea să fie canibală dacă nu ar fi fost domesticită de o varietate de cărnuri care alcătuiesc bogăția sărăciei. Mâncare a mizeriei, hrana mexicană preface elementele cele mai sărace în rețete de lux exotice.
Cea mai deosebită este folosirea viermilor și a larvelor pentru elaborarea unor feluri de mâncare suculente. Iată de ce, în această după-amiază (dejunul sau mâncarea mexicană care se respectă nu începe înainte de ora 14:30 și nici nu se termină înainte de ora 18:00, uneori cu prelungiri de cină și cabaret) iau masa la nemuritorul restaurant Bellinghausen de pe strada Londra, între Genova și Nisa, cu vechiul meu maestru don Antonio Sanginés, savurând viermii de Maguey înveliți în tortillas calde, date prin sos de guacamole, în așteptarea următorului fel cu frunze de huazontles în sos de ardei iute guajillo.
Am de gând să relatez în paralel (pentru că se completează) această masă de la ora trei după-amiază cu întâlnirea nocturnă de pe terasa deschisă la ultimul etaj al Hotelului Majestic, care dă spre Zócalo, Piața Constituției, unde gustările tradiționale nu diminuează damfurile tari de tequila și de rom, după cum nici imensitatea pieței nu e redusă de prezența lui Ierihon.
Don Antonio Sanginés a sosit punctual la Bellinghausen. M-am ridicat de la masă ca să-l întâmpin. Încercam să fiu și mai punctual decât el, într-o țară în care “p.m.” înseamnă de fapt “punctualitate mexicană”, adică o nepunctualitate asigurată, previzibilă și respectată. Unii – cu Sanginés în frunte, urmat de președinți; avocatul pentru că e bine educat, iar conducătorul pentru că Statul Major îi impune acest lucru manu militari – sosesc mereu la timp, iar eu mi-am permis să rezerv o masă cu trei tacâmuri, în speranța că Ierihon ni se va alătura după cum spunea invitația pe care i-o lăsasem la Los Pinos. Se apropiau sărbătorile de sfârșit de an și ceva din spiritul atât de festiv și de convențional prietenesc al acelei perioade mă făcea să sper că maestrul și cei doi discipoli se puteau aduna să sărbătorească.
Nu-l mai văzusem pe Ierihon de la întâlnirea tensionată care avusese loc la Los Pinos între președintele Carrera și șefii mei, Max Monroy și Asunta Jordán, alături de care mă aflam atunci pentru prima oară după aberațiile nocturne pe care le-am relatat și care m-au făcut rău de râs față de mine însumi pe post de peeping tom, adică de pândaci imoral și de prejudiciat sexual în acorduri de bolero. “Numai o dată”, ca văduvele cărora le moare mirele în noaptea nunții. M-am prezentat, așadar, cât se poate de senin, în calitate de puști care nici usturoi n-a mâncat… În aceeași seară, Ierihon îmi dăduse întâlnire la Hotelul Majestic din centru. În sinea mea nădăjduiam să vină și la masa de prânz, cu credința într-o renaștere a celor mai plăcute amintiri și speranțe care an de an ne aruncă în brațele lui Moș Crăciun și ale celor Trei Crai de la Răsărit. “Copilul Dumnezeu un staul ți-a însemnat”, scria López Velarde în La suave patria. Și adăuga, pentru a-și marca ironia: “iar dracul puțurile de petrol le-a marcat”. Trebuie să vă spun că am ajuns la dejun murmurând prima parte, bănuind că a doua avea să fie necesară mai spre noapte.
– Și Ierihon? am spus ingenuu, luând loc în restaurant.
– Despre el e vorba, a răspuns Sanginés. A rămas tăcut, iar după ce a comandat mâncarea s-a mai însuflețit.
Cu niște zile în urmă, avocatul participase la o întâlnire în casa prezidențială cu Ierihon și cu Valentín Pedro Carrera în persoană. În timp ce Sanginés îl îndemna la prudență pe președinte în privința acțiunilor lui Max Monroy, Ierihon îl incita să treacă la represalii împotriva omului de afaceri.
– Eu căutam un punct de înțelegere. Serbările comandate de președinte aveau un scop.
– Circ fără pâine, a întrerupt Ierihon.
Eu am continuat.
– Politica presupune armonia între părți, sinteză, beneficierea unei părți de ideile avantajoase ale celeilalte părți. Trăim într-o țară din ce în ce mai pluralistă. Trebuie să lași puțin de la tine ca să câștigi ceva. Arta negocierii constă în ajungerea la acorduri, dar nu din politețe, ci ținând seama de interesele legitime ale celeilalte părți.
– Pe calea asta, singurul lucru care se obține este reducerea legitimității guvernului, a rostit cu îngâmfare Ierihon.
– Dar câștigă legitimitate Statul, a parat Sanginés. Iar dacă ai fi asistat la cursurile mele de la facultate, ai fi aflat că guvernele sunt trecătoare, pe când Statul e permanent. Asta-i diferența.
– Atunci trebuie schimbat Statul, a adăugat Ierihon.
– De ce? am spus eu cu o naivitate simulată.
– Ca să se schimbe totul, s-a încins Ierihon.
– De ce, în ce sens? am insistat.
Ierihon nu mi s-a mai adresat. S-a întors cu fața către președinte.
– Este important să înțelegem ce forțe acționează la un moment dat, bune sau rele. Cum să le facem față, cum să le acceptăm, cum să le orientăm. Vă dați seama de existența acestor forțe, domnule președinte, credeți că ele se mulțumesc cu distracțiile de bâlci de genul călușeilor sau roata norocului pe care le oferiți? Întrebați-vă, l-am întrebat pe Carrera (a continuat Sanginés), cât de dispuse sunt, în plus, aceste forțe să ajungă la un compromis.
– Compromis, compromis! a exclamat în seara aia Ierihon în timp ce schimbam replici ca de biliard în restaurantul de pe terasa Hotelului Majestic. Nu mai există niciun fel de compromis posibil. Președintele Carrera e timorat, un frivol care irosește ocaziile…
Am zâmbit.
– Tu îl ajuți, bătrâne, cu faimoasele tale serbări populare.
M-a privit cu un fel de aer indulgent și apoi a izbucnit în hohote de râs.
– Tu chiar crezi toate astea, bătrâne?
I-am spus că nu, dar mi se părea că el da.
De la masa de pe terasă Ierihon a arătat cu brațul întins spre imensul Zócalo al capitalei.
– Vezi piața aia? a rostit retoric.
I-am spus că da. El a continuat.
– Ne-a fost de folos în orice ocazie. De la sacrificiul omenesc până la defilări militare, ba chiar ca pistă de patinaj pe gheață ori pentru lovituri de Stat. Este o piață cu întrebuințare multiplă. Orice măscărici poate să o umple dacă strigă destul de tare și de puternic. Despre asta-i vorba.
Am încuviințat din nou, fără să pun întrebarea tacită: “Și acum?”
– Acum, a spus Ierihon cu un accent pe care nu i-l mai auzisem… Acum uită-te ce nu vrei să vezi, Iosua. Uită-te la străzile limitrofe. Uită-te la Corregidora. Uită-te la 20 Noiembrie. Uită-te spre laterale. Uită-te la Muntele de Pietate. Uită-te la Poșta Mare.
Eu mă străduiam să mă țin pe urmele ghidului său urban. Nu, să nu mă opresc din privit, să nu-mi pierd atenția. Să mă uit acum ceva mai în spate, spre Poșta Mare, spre Academie, spre Jesús Maria, spre Loreto, spre Leona Vicario. Ce vedeam?
– Peisajul obișnuit, Ierihon. Străzile pe care le enumeri.
– Și lumea, Iosua, și lumea?
– Păi, trecători, pietoni…
– Și traficul, Iosua, traficul?
– Păi, dacă mă uit atent, destul de redus, puține automobile, destule camioane…
– Acum pune-le pe toate la un loc, Iosua, adună oamenii răspândiți pe străzile din jurul lui Zócalo, închide piața cu acele camioane, fă să coboare din ele gărzile înarmate, adună gărzile și oamenii care sunt ai mei, Iosua, înțelegi. Oameni așezați de mine în cele patru colțuri ale pieței, înarmați cu pistoale și bâte cu ghinturi, dar și cu boxuri de metal și bastoane, adună-i laolaltă cu cei coborâți din camioane înarmați cu pistoale Magnum, automate Uzi și carabine. Fixează cuiburile de carabinieri pe Muntele de Pietate, pe Primărie, chiar aici în hotel. Încearcă să auzi clopotele catedralei. Nu auzi nimic?
I-am spus că nu, încercând să trec peste delirul discursului, dar încercând să-i fac pe plac dușmanului meu.
– Sunt mute. Limbile lor au fost legate ca să nu sune.
– Definitiv? am încercat să-i țin hangul (ca un copil, ca un nebun).
– Nu. Vor începe să bată din nou după ce luăm puterea.
– S-o luăm? Nu e prea mult? am rostit cu fața încremenită, stil Buster Keaton, testând imparțialitatea senină în fața argumentației crescânde și înflăcărate a prietenului meu.
– Da, a afirmat febril Ierihon. Mulți. Foarte mulți. Și tu? Pot să contez pe tine? a spus plin de aprindere.
– Și eu ce, bătrâne?
– Ești cu noi sau împotriva noastră?
– L-am prevenit pe președinte, mi-a mărturisit Sanginés în timp ce mâncam la Bellinghausen, că e mai bine să previi decât să vindeci.
– Hai să vedem cine e mai tare, măi Toño, eu sau Monroy, a spus plin de sine președintele.
– Nu vă simțiți atât de sigur fiindcă dușmanul se află doar în afara casei.
– Adică există dușmani înăuntru? și-a arcuit sprâncenele Carrera. Cât sunteți de neîncrezător, dragul meu av… Nu vă mai impacientați.
– Da, l-am privit în ochi. Dar nu acesta-i răul.
– Ce poate să fie mai rău? Carrera s-a arătat intransigent, așa ca în vremurile bune.
– Dușmanul din afară. Nemulțumirea la care se referea Monroy, domnule președinte.
– N-ajung fiestele ca să-i distreze? a întrebat Carrera revenind la frivolitate.
– Treaba e că fiestele se preschimbă în altceva foarte diferit.
– În ce, Sanginés? Nu mai fi așa de misterios!
– În brigăzi. În brigăzi de șoc. În amenințări contra ordinii existente.
– Păi, și Ierihon ce…?
– El le-a organizat.
– Ierihon? Unde? Cum?
– De aici, stimabile don Valentin Pedro Carrera. Din acest birou. De sub nasul dumneavoastră.
– Cine v-a spus asta?
– Cherchez la femme.
– Mai lasă-mă cu franțuzismele dumitale.
– Monroy a venit cu consiliera lui, Asunta Jordán.
– Bună fata, aproape că și-a lins buzele Carrera. Mărește-i leafa.
– Nu lucrează pentru dumneavoastră.
– Ah! Oricum, e bună.
– Eu v-am adus-o pe a casei.
– A casei cui?
– A casei dumneavoastră, domnule președinte. Riposta dată lui Max Monroy și Asuntei Jordán. O persoană tânără, cu idei proaspete, absolventă la Sorbona.
– Iar o luăm cu franțujii ăștia. Oh, là la!
– Avem nevoie de ajutor. Dușmanul ni s-a strecurat în casă. Nu rămâneți singur cu vipera din șemineu. S-ar putea să fiți greierele cel isteț, dar temeți-vă de vipere.
Sanginés s-a dus până la ușă. A deschis-o. A intrat o tânără serioasă, dar cordială, elegantă, frumoasă și cu o strălucire de forță în ochi, cu pletele în vânt, însoțită de austeritatea taiorului, eleganța pantofilor și fastul picioarelor.
– Domnule președinte, v-o prezint pe noua dumneavoastră asistentă, domnișoara María del Rosario Galván.
– Anșante, mamuazel! Carrera s-a aplecat să-i sărute mâna, dar ridicând mereu privirile.
Așa că acum știam și eu ce aflase Sanginés despre Ierihon. Și m-am încăpățânat să nu cred fiindcă, înainte de orice, credeam în prietenia care ne lega, din școală, pe prietenul meu și pe mine.
Fragment din Voința și norocul de Carlos Fuentes, în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere din limba spaniolă de Horia Barna