Exersată pe trei continente, privirea lui Alexandru Bălășescu surprinde adesea prin conexiunile pe care le operează, destabilizând căutătura narcisist parohială de care avem parte, de regulă, în spațiul public românesc actual. De aici și o mobilitate a privirii problematizatoare, care face adesea, în doar câteva paragrafe, volute care te pun cel puțin pe gânduri. Pornind, de pildă, poetic, de la picăturile de lapte care au căzut din sânul Herei dând naștere Căii Lactee, Alexandru Bălășescu ajunge la alte constelații, cele politice și tot ce înseamnă star sistem. Rezultatul este și el din această categorie care te îngândurează: devenite imagine de consum (“canibalism vizual”), stelele cerului nostru public contribuie la “metamorfoza umanului în corp celest”. (Vintilă Mihăilescu)
Michel Foucault îl întâlnește pe Calvin Klein 
Moda ca tehnică a guvernamentalității
Moda a fost teoretizată din multiple perspective, aflându-se în
atenția științelor sociale deja de multă vreme. Cele mai multe
abordări ale modei o tratează pe aceasta în termenii vizibilității
sale externe. Moda este un sistem de semnificanți, iar hainele
constituie o formă textuală la fel de lecturabilă ca orice alt
text. Înțelegerea modei e bazată în general pe această supoziție.
Structura gen / clasă / rasă / vârstă e citită în funcție de forma
veșmintelor, de semnătura designerului, de habitusul purtării
hainelor și – nu în ultimul rând – în funcție de prețul înscris pe
etichetă. Forma vizibilă a corpurilor e modelată de tendințele din
modă și înscrisă în industria modei [couture]. Oarecum într-o
manieră vivisecțională inversă, asta ne spune ceva și despre ce se
află în haine, respectiv despre ce e [socialmente] acceptat să se
afle în ele. Hainele reflectă atât corpul social, cât și politica
corporală în privința genului și a rasei. “Hainele fac nu omul, ci
imaginea omului” și, prin această imagine, ele creează, de
asemenea, niște corpuri ideale. Semnificanții modei traduc șinele,
iar această idee poate fi regăsită deja la fiziognomoniști.
Principiul vizibilității se aplică nu numai corpului uman; el și-a
arătat de asemenea utilitatea și în industria computerelor – sau în
orice alte industrii inovative. În 1998, Macintosh a lansat pe
piața iMac-ul. Deși caracteristicile sale tehnice nu erau
superioare oricărui computer aflat atunci pe piață, designul său
i-a asigurat un succes nemaiîntâlnit.
Sistemul modei constituie o hartă a corpului social, exprimat prin
diverse stiluri. Așa cum s-a arătat, stilurile au devenit mărci ale
identității. În același timp, ele sunt practici semnificante care,
în ultimă instanță, trimit tot la [un] sine. Spațiul social
dispune, deja dintotdeauna, de o multitudine de stiluri dintre care
se poate alege, dar alegerea însăși a unui stil e tradusă de
fiecare dată ca expresie a sinelui interior și ea devine însuși
șinele. Multitudinea stilurilor e codificată prin practici de
marketing, iar apariția stilurilor rebele sau contestatare e din ce
în ce mai rapid integrată “normalității” modei, adesea printr-un
simplu joc de cuvinte: “șocul e șic”. Ceea ce era cândva scandalos,
azi e de ultimul răcnet.
Mai întâi, un contrastil contestă modelele existente de identitate
prin reafirmarea și recontextualizarea mărfurilor, deturnând astfel
utilizările lor convenționale. Individul rebel revendică o poziție
identitară care nu este (încă) normalizată. Evident că timpul este
unul dintre elementele principale atât în modă, cât și în
practicile contestatare, căci “a fi diferit” înseamnă, de asemenea,
“a anticipa”. În procesul integrării, noile modele (rebele) ale
sinelui sunt apropriate și obiectivate de sistemul puterii. Hebdige
tratează această idee din perspectiva mișcării punk în Anglia
anilor ’70.
O dată cu apropierea ‘Mileniului’ și depășirea acestuia, timpul a
fost dat înapoi. În anii ’90, ceea ce are loc mai întâi este
integrarea în sistemul modei. Contestarea e anticipată și deja
conceptualizată în strategiile de marketing. În revista Rolling
Stone, nr. 813, 27 mai 1999, un articol semnat de James Surowiecki
vorbește despre sursele de inspirație în crearea de stiluri pentru
adolescenți: “Regulă de aur a marketingului ce vizează adolescenții
[teen marketing] se bazează pe ideea că succesul depinde de un
singur lucru: a pune stăpânire pe inimile și mințile acelora pe
care Peter Zollo, președintele Teenage Research Unlimited, îi numea
‘influenții’. Aceștia sunt puștii suficient de dezghețați [hip]
pentru a fi cool, dar și destul de convenționali [mainstream]
pentru a nu provoca teamă. Puștii care sperie sunt cunoscuți sub
numele de ‘puști-limită’. Ei pornesc o tendință, dar aceasta nu va
fi efectiv o tendință până când influenții n-o vor lua în
stăpânire. […] Formula e deci simplă: a urmări puștii-limită, a
găsi influenții care să-i urmeze (adesea printr-o masivă campanie
media), iar apoi a-i privi pe conformiști și pasivi cum cad în
plasă”. Acest tip de calcul face clară ideea unui teritoriu ‘deja
cartografiat’ al stilurilor ca “o activitate de expertiză […]” ce
servește la etichetarea unui individ, la constituirea unui profil
pentru un el sau o ea, care îi va plasa pe orbita unei
cariere.
Sinele individual e constituit prin acțiunile și alegerile proprii
în câmpul unei multiplicități de stiluri, care deja codează și fac
lecturabile, dacă nu chiar impun, aceste acțiuni. Corpul devine
suportul dematerializat al semnificanților structurii sociale,
suportul pe care strategiile de marketing proiectează semnele
consumului, în timp ce etalarea acestor semne constituie însuși
sinele. Sinele e funcția unui flux constant de mărfuri. Dacă în
industria asigurărilor subiectul monadic explodează într-o
multitudine de factori statistici de risc, în cadrul sistemului
modei individul este prins într-o multitudine de haine, care
multiplică sinele. Corpul nu mai este în posesia individului, ci e
posedat de marketing. Indivizii reprezintă ‘părți’ interșanjabile
ale sistemului modei, ei nu sunt altceva decât simpli titulari de
mărfuri (așa cum ne învață o reclamă Moschino: ‘Ești gata să-ți
donezi trupul Sistemului Modei?’).
Câteva cuvinte despre biopolitică
Așa cum ne arată Foucault, capitalismul târziu e caracterizat de
difuziunea puterii în corpul social (difuziune confundată de unii
cu democrația!) și de trecerea de la o manieră opresivă a
exercitării puterii la una productivă, de la puterea suverană la
bioputere. Acest tip de putere vizează și, totodată, generează
condiții ale guvernamentalității [governmentality], adică strategii
elaborate pentru a conceptualiza populația în termeni
administrativi, acționând atât asupra corpului individual
(anatomo-politica), cât și asupra corpului social
(biopolitica).
Concret, guvernarea liberală ‘clasică’ se bazează pe un corpus de
legi și pe definirea cetățeanului ca subiect al acestuia și,
totodată, ca participant la crearea legilor. Cetățeanul are putere
de acțiune și control asupra aparatului de stat prin vot periodic
și prin acțiuni legale de protest etc. Pe lângă legi, guvernarea se
bazează pe Aparatul Ideologic de Stat (cf. Althusser), menit să
construiască și să controleze individul, dând astfel o mână de
ajutor reproducerii puterii de stat (e.g. sistemul
educațional).
Guvernamentalitatea – apărută ca rezultat al slăbirii încrederii în
stat, al creșterii puterii organismelor financiare private și a
dependenței individului de organismele financiare – se bazează pe
practici ce se adresează individului, fără a-l individualiza însă.
Câteva exemple de practici de acest fel sunt: linia individuală de
credit, asigurările medicale private sau asigurările împotriva
riscurilor, fondurile private de pensii sau moda vestimentară.
Acestea sunt practici la care ne supunem de bunăvoie, spre ‘binele’
nostru, fiind în același timp tot atâtea moduri de guvernare și
control interiorizate. În paralel, controlul individului asupra
acestor moduri de subiectivare se face punctual, prin evitare,
deturnare etc. Nu există o formă instituționalizată de control
individual, cum ar fi votul, căci nu se votează pentru
reglementările bancare. În orice caz, nu este în interesul acestor
instituții să fie controlate de client.
Moda și consumerismul intră în rezonanță cu aceste forme
interiorizate ale controlului, orbitând în jurul ideii de
‘dorință’. În publicitate se pot vedea în mod constant mesajele
contradictorii ale lui ‘fă-ți pe plac’ și ale constrângerii morale
a ‘rezistenței la tentație’, două acțiuni care, concertate,
contribuie la modelarea noului subiect (subiectul neoliberal sau
subiectul guvernamentalității).
A fi la modă nu înseamnă numai a-ți face pe plac, ci de asemenea a
consimți la structura socială pe care o reflectă moda și a-ți
construi sinele (individual) în termenii politicii modei. De fapt,
astăzi s-ar putea vorbi de o politică a dorinței și a anticipării.
Teza mea este că moda constituie o biotehnologie care modelează
corpurile recognoscibile și subiecții [socialmente] acceptați. Moda
este atât o anatomo-politică a corpului, cât și o biopolitică a
spațiului social, pentru că ea împarte populația în categorii
lecturabile (rasă, poziție de clasă, gen și / sau vârstă).
Disciplina acestei tehnici se aplică atât corpului (în măsura în
care purtarea anumitor haine implică anumite atitudini prescrise),
cât și sinelui (în măsura în care manipularea semnificanților
sinelui creează și actualizează în mod constant sinele).
Sinele prescris (și atacurile preventive)
Discursul sinelui rămâne o chestiune deschisă în cadrul
capitalismului târziu. ‘Sinele’ consumerist nu e același cu cel
care trebuia educat printr-o disciplină corporală, la fel cum el nu
e nici sufletul pierdut al celui supus torturii, așteptându-și
mântuirea în viața de după moarte. Acest sine neoliberal este
crearea de imagini în câmpul deja prescris, preschematizat și
normalizat al modei și stilurilor. În același timp, retorica
sinelui e îmbibată de ideea îmbunătățirii constante, făcute
posibile de fluxul constant al semnificanților. Dorința
consumeristă este de fapt dorința actualizării sinelui: “[…]
singurele potențialități pe care le poate realiza un individ sunt
cele schițate experimental în lumea înconjurătoare; potențialități
pe care individul le actualizează în virtutea faptului că e
interesat de ele.” Forma sinelui este de fiecare dată deja
anticipată prin noile strategii de piață, cu alte cuvinte, prin
noile practici ale guvernamentalității.
Cuvintele-cheie în noile forme de guvernare sunt ‘dorință’,
‘anticipare’, ‘risc’ și ‘productivitate’: fabricarea și
conceptualizarea indivizilor, sau chiar a societăților și țărilor,
are loc la intersecția unor rețele de riscuri și potențialități de
producție. Astfel, un individ este judecat și i se oferă șanse de
‘existență socială’ în funcție de potențialul său productiv și de
riscul pe care îl reprezintă (de calculat în mod diferit în funcție
de context, dar după niște parametri nu individuali, ci mai degrabă
universali). Mutatis mutandis, același lucru e valabil și pentru
societăți și națiuni. De pildă, atunci când e angajată o persoană,
i se calculează riscul de a se îmbolnăvi (se vorbește chiar de
scanare ADN la angajare), riscul (!?) de a se căsători și de a avea
copii (mai ales în cazul femeilor) etc. În ce privește societățile,
e poate cazul să reamintim “Doctrina Bush” adică politica
atacurilor preventive. Guvernamentalitatea e un mecanism care
funcționează singur, fiind reprodus și perpetuat în practicile
cotidiene, fără a avea nevoie de o impunere legală. De fapt tocmai
aici se află ‘secretul’, legalitatea în sens clasic își pierde
valabilitatea sau puterea explicativă o dată cu dispariția graduală
a subiectului liberal. Noul tip de legalitate posibil în astfel de
configurație socială este foarte bine ilustrat de filmul Minority
Report de Steven Spielberg.
Din această perspectivă analitică putem înțelege mai bine,
poate, de ce opozițiile binare capitalism / comunism și
echivalențele retorice piață liberă = liberalism = democrație nu
sunt neapărat valide sau, mai mult încă, aș spune că sunt chiar
desuete (asemenea costumelor din trei piese de la București. În
această paranteză fie spus, costumele din trei piese au fost extrem
de importante în ascensiunea burgheziei europene din secolul al
XIX-lea, fiind expresia vestimentară a disciplinei muncii rezervate
sferei masculine, deci a subiectului liberal, cetățeanul supus
legilor ‘naturale’ ale statului). Opoziția ce a divizat ideologic
mai mult de jumătate din secolul XX confruntă ideea clasică a
liberalismului și individului cu un sistem totalitar (numit
comunism) de impuneri statale ale unor legi ce nu aveau suport
structural sau popular în societate. Echivalența de mai sus a
devenit astăzi o simplă formă retorică, întrucât piața liberă se
bazează pe practici ale guvernamentalității, și nu pe forme legale
în sensul liberalismului clasic. În timp ce democrația se referă la
diferite forme de guvernare și promulgare a legilor, existând o
varietate de democrații. Piața liberă nu este garantul democrației,
iar democrația nu cere neapărat o piață liberă în sensul actual al
termenului.
Ce înseamnă asta la nivelul individului? Înseamnă de fapt
dispariția individului în favoarea individualismului. Înseamnă
înlocuirea legalității liberale cu practica administrativă a
populației (vezi importanța crescută a științelor demografice și a
medicinei). În acest sens se vorbește, în cercurile intelectuale
californiene (da, da, există!), de postumanism, adică de ceea ce
urmează după consumarea istorică a liberalismului.
Într-un fel, modul de gândire ‘postumanist’ coincide cu vechile
idealuri ale comunismului. Cartea “Racul” a lui Alexandru Ivasiuc,
a apărut în timpul comunismului în România ca o formă de
rezistență. După ce tratează pe larg dispariția individului într-un
sistem administrativ totalitar, romanul se termină cu imaginea
terifiantă a indivizilor diferiți transformați în raci identici.
Cartea e oare actuală și astăzi, chiar dacă actorii sunt alții? Și
dacă tot vorbim de actori, ar fi interesant să medităm asupra
filmelor hollywoodiene cu supereroi de gen Spiderman sau Daredevil
care, în viața reală din film, se scaldă în cel mai profund
anonimat. Dar, într-o lume de supermani, eu mi-aș dori să fiu
Bicycle Repair Man!
Chestiunea socialității politice reapare puternic în acest context:
dacă tot ce i-a rămas unei persoane este posibilitatea de a opera
asupra ei înseși, s-ar zice că o atare persoană trăiește în
tragedia greacă a Medeei, care spune: “Totul a dispărut, dar mi-a
rămas un singur lucru: eu însămi”. În fața acestui ‘sine’ stau
strategii de piață, ‘posibilități’financiare și managementul
riscului ca tot atâtea indicatoare ale viitorului, arătând direcția
în care o poate lua. Ceea ce avem aici nu mai e o socialitate
împărtășită de indivizi și guvernată de legi, ci o acumulare de
euri potențiale dintre care trebuie să alegi, la fel cum se
întâmplă cu stilurile contestatare din modă integrate în sistem. Cu
alte cuvinte, ne aflăm din ce în ce mai mult în fața unei forme de
organizare socială bazată pe o cetățenie pret-a-porter. Asta vrea
să spună că, atunci când societatea și moralitatea lipsesc, sinele
e eliberat de orice constrângere în afara celor estetice. Trăim
într-o eră în care această tragedie e generalizată, când societatea
e constituită în mod explicit din modalități prefabricate ale
actualizării sinelui, când estetica e desenată de strategiile de
marketing și în care calea alegerii e deja punctată de
indicatoarele lecturabile ale viitorului – fie ele factori de risc
sau semne ale stilului vestimentar. În aceste vremuri, ideea
comunității (koinonia) în sensul politicii aristotelice și cea a
spațiului public își pierd orice sens, de vreme ce lumea e
guvernată de reglarea și normalizarea matematică a corpurilor sau,
mai bine, a ce a mai rămas din ele.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Curtea veche