În a cincea zi de duminică, după cea a Învierii, creștinii ortodocși sărbătoresc Duminica Orbului. Anume ziua când Isus a săvârșit minunea de a da vedere orbului din naștere.
În a cincea zi de duminică, după cea a Învierii, s-au desfășurat și primele alegeri zise libere și democratice de după 1989. Au trecut de atunci 26 de ani.
Așadar, acum 26 de ani, la 20 mai, poporul român a fost chemat la vot. A rezultat (în urma unei prezențe masive la urne) o victorie zdrobitoare pentru FSN și pentru Ion Iliescu. Au votat atunci aproape 15 milioane de cetățeni (mai bine de 86% dintre cei cu drept de vot), iar Ion Iliescu a câștigat cu un scor de peste 85%. Contracandidații săi au fost Radu Câmpeanu (PNL), care a obținut puțin peste 10% din sufragii, și Ion Rațiu (PNȚCD, pentru cine-și mai aduce aminte ce înseamnă acronimul acesta), ocupantul locului trei, cu un nesemnificativ procent de 4%.
Aveam, în 1990, o singură televiziune (o chema Televiziunea Română Liberă) și un număr incredibil de mare de ziare. Mii.
După ce s-a rebotezat „Scânteia poporului”, fostul cotidian „Scânteia”, al CC al PCR și-a văzut de ce știa el mai bine să facă. Numele cel nou, „Scânteia poporului”, nu l-a păstrat decât vreme de trei ediții, 22, 23 și 24 decembrie 1989, că prea era pe față. Pe 25 decembrie s-a autobotezat din nou și și-a zis „Adevărul”. Și, sub acest nume, a devenit nava amiral a presei scrise care-i susținea pe „emanații revoluției”, FSN-ul și pe „ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră”, Ion Iliescu. Pui mai mici, în preajma navei amiral, au mai apărut și alte bărcuțe centrale de presă FSN-iste: „Libertatea” (da, „Libertatea” de astăzi, fosta „Informația Bucureștiului”), „AZI” și altele, și altele. Televiziunea Română Liberă era și ea, la vremea aceea, cu arme și bagaje (și cu salarii) în slujba celor care aveau să câștige alegerile de la 20 mai 1990. La orașe și la sate, toți românii, strâns uniți în jurul TVRL și al cotidianului „Adevărul” (la care fuseseră obligați să se aboneze încă din 1989 pentru tot anul 1990) citeau și priveau. Ce citeau și la ce priveau?
Iată: „Lăsați Frontul să lucreze!” („Adevărul”, 29 ianuarie 1990)
„Sediul Partidului Național Țărănesc (creștin și democrat) era ieri la prânz înconjurat de oameni care scandau «Nu vrem partide de fosile!», «Nu partide cu dolari, sunt doar niște bișnițari!»” („Adevărul”, 30 ianuarie 1990)
Sau: „Aceasta este mult trâmbițata «democrație» a dlui Rațiu, care nu diferă întru nimic de cea a lui Gheorghiu-Dej de acum 40 de ani.” („Adevărul”, 22 martie 1990)
Încă: „L-am ascultat (cu interes) pe Majestatea Sa, regele. De ce să nu-i ascultăm (mai des) și pe Măriile Lor, Muncitorii și Țăranii acestei țări?” („Adevărul”, 17 mai 1990)
Peste numai trei zile, „Măriile Lor” mergeau la vot.
Iar, după vot, „Adevărul” exulta: „Vor fi, desigur, multe motivele pentru care ziua de 20 mai va fi socotită o dată cu adevărat importantă în ceea ce privește opțiunea poporului pentru libertate și democrație.” (23 mai 1990)
Apoi a fost Piața Universității.
Apoi au (re)-venit minerii, care au lansat definitiv și iremediabil România pe traiectoria unde gravitează de 26 de ani în jurul luminii degajate de Duminica Orbului din 20 mai 1990.
Pour la bonne bouche: „Mâine vom fi cu toții în toate punctele prin care azi s-a scurs ca un șarpe vandalismul legionar hrănit în Piața Universității.” („Adevărul”, 14 iunie 1990)
Și chiar s-au ținut de cuvânt…
Notă: citatele sunt exacte, e drept că nu sunt numiți autorii articolelor. Nu sunt numiți din motive de jenă și de igienă: pe mulți dintre ei îi puteți citi și astăzi sau îi puteți vedea pe la TV-uri (acum avem mai multe) ținând cursuri docte despre democrație, despre adevăr (culmea!) și alte asemenea fleacuri.
Ce se citea în „Adevărul” se putea citi și în anexele sale de presă și se putea vedea și la „Televiziunea Română Liberă”. Ceea ce era de făcut se făcuse…
Ok. Tot o Duminică a Orbului am avut și la 5 iunie 2016. Și s-a votat, câți au votat, cum au votat, din nou. De data asta pentru un mizilic de primării. Pentru, parafrazându-l pe poet, „Niște primari, acolo, și ei/ Care știu dureros ce e suta de lei…”